Doisprezece ani de la moartea lui Aleksandr Soljenițîn

Au trecut cinci luni de la agresiunea masivă asupra libertății și a statului de drept într-o țară în care, cu 30 de ani în urmă, martirii au ieșit la luptă pentru a înfrunta Dictatura lui Ceaușescu! Totul s-a petrecut sub cinicul și falsul argument al necesității. Un „flagel" atacă civilizația și o învinge fulgerător. Frica instinctivă a oamenilor excede demnitatea lor!

Oamenii se predau în masă asemenea unei armate ce dezertează înainte de a lupta, în situații în care marile imperii se comportă asemenea coloniilor lor! Dar în România defetismul unei populații face din drepturile ei legale o constituție scrisă pe hârtie igienică. Regimul de putere, de extracție securistic-postceaușistă, cu susținerea partidelor politicianiste și a presei aservite, o atacă înainte de a se dezmetici, și curând rezistența populației se prăbușește. Asta este istoria acestor zile... O populație umilită, cu masca pe figură! O capitulare totală! Dar ajungi să te întrebi: în aceste momente critice, de invazie politicianistă, unde este rezistența intelectualului, a elitei, a Academiei, a Bisericii Ortodoxe, a istoricului, a scriitorului, în fața dezastrului? Unde este reacția gata de sacrificiu a conștiinței naționale? Unde sunt eroii providențiali ce înfruntă o istorie arestată, cu pieptul gol înainte? Unde sunt românii născuți în libertatea cucerită de alții, unde e România? Și răspunsul este: nicăieri!

Și atunci tot noi, cei ce am ieșit atunci în stradă, tot noi să înfruntăm, din nou, cu prețul vieților celor căzuți pe câmpurile de luptă ale demnității naționale, o nouă Dictatură care vrea să confiște libertatea națiunii pe cale de a se pierde?
(Fragment din eseul Cetatea degenerată, dedicat celor 30 de ani în care românii și-au pierdut libertatea după cele 7 zile sângeroase în care Dictatura lui Ceaușescu s-a prăbușit ca un castel de hârtie)

Qu'est-ce que la littérature? (Jean-Paul Sartre)

„Ce este literatura?” s-a întrebat cândva Jean-Paul Sartre, într-un eseu cunoscut. Dar recitindu-i discursul am realizat că gândirea lui căzuse în capcana unui conflict al spiritului cu însăși realitatea care îl asalta. Sartre fusese un luptător și asta îi denunța chiar limita, doctrina unui rebel eșuat! Literatura scriitorului, și cititorului totodată, e una singură: căutarea sinelui, căutarea intimă în profunzimea trăirilor lui! Omul continuu incitat de inteligența sa vrea să simtă cum a fost, ce a fost, unde a ajuns, într-o lume în care doar prezentul îi e rezervat. E ca și cum ar fi condamnat să-și înfrunte viața cu o singură inimă. Dar inima lui trecută, dar inima ce palpită în sângele viitorului? Și atunci literatura este aventura virtuală a dorului de a trăi totul! Nu e cazul literaturii ultime a unui popor deja epuizat. Pentru care motiv I. L. Caragiale l-a părăsit definitiv! Eminescu a trăit un timp exploziv și a lăsat în urmă, totuși, o Românie a speranțelor de împlinit. I-a urmat Unirea, statul românilor, conștiința comună. Dar astăzi România lor e ca un muzeu adăpostind tot mai degradate vestigii. Mai nimic românesc nu mai răsună în spiritul lumii! Deși între literatura dedicată sensibilității, sentimentelor, aspirațiilor, elanului susținut de o stare de conștiință acută, asumată exemplar, mereu mobilizată împotriva puterilor ce schilodesc de fiecare dată condiția umană, și literatura conștiințelor aservite și mlăștinoase, ruptura este definitivă! Atunci când scriitorii Europei estice atacau cazarma totalitară, atunci când Saharov, Soljenitîn, Boris Pasternak, Czesław Miłosz, Václav Havel, urcau Golgota cu crucea libertății însângerate, conformistul culturnic român scria, sârguincios, omagii în zeci de strofe dedicate celui mai vulgar dictator din Estul european, consolidându-i găunosul și ridicolul cult al Conducătorului, fără a lăsa în spate populația de personaje care să supraviețuiască plecării lor biografice, ignorând totodată avertismentul lui Cehov: „Artiștii nu trebuie să se amestece în politică decât în măsura în care trebuie să se apere de ea!” „Ceea ce-i lipsește cel mai mult literaturii noastre este eroismul!” nota André Gide la poalele unei mari literaturi care avea un Saint-Exupéry, un Malraux, un Camus, un Sartre, de-ar fi să comparăm cu falanga slugărniciei unor Corneliu Vadim Tudor ori Eugen Barbu! Ceea ce-i lipsea literaturii ceaușiste era noblețea, care până și cele mai dramatice încercări face din artist primul sacrificat al libertății tuturor! Ori tocmai Biblioteca Libertății lipsea de pe rafturile prăfuite ale românilor! Biblioteca postcomunismului se va dovedi cu atât mai sordidă, dat fiind numărul copleșitor de opere mărunte sortite vremelniciei. Faptele de eroism anonim ale martirilor decembriști au scăpat și ele atenției abrutizate a scriitorului protocronist român, prea obișnuit cu trândăvia morală, și care, departe de a-și juca rolul de Stalker din filmul lui Tarkovski, de Călăuză a ieșirii din labirintul dictatorial al unei generații împietrite, ori de înțelept luminător al mulțimilor, brusc, după fuga lamentabilă a Dictatorului, s-a transformat din dezgustător lingușitor ceaușist în anticomunist travestit! Nimic nu l-a impresionat în zilele revoltelor, nici minunea solidarității spontane, nici crimele în stradă, nici maltratarea victimelor! Dimpotrivă, prefăcându-se că în Decembrie 1989 n-a existat o revoluție, ci o lovitură de stat de inspirație moscovită (teza Securității și a lui Ceaușescu însuși!), a atacat în valuri ideea Revoluției Române, ceea ce avea să atragă replica acidă a unui filozof maghiar, Gaspar Miklos Tamás, cu a sa Scrisoare pentru prietenii români: „Cu toate că România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.“ Și puțini ar fi surprinși să constate, după alți câțiva ani, că Revoluția nu a existat, ci doar o oarecare perioadă de epocă Ceaușescu, urmată de o oarecare epocă post-Ceaușescu și de o oarecare epocă pe undeva contemporană, dintr-o cronologie a istoricului filistin ce a eliminat cu grijă din anale o revoluție definitiv uitată! Dar “Banalitatea răului” (Hannah Arendt) a funcționat perfect. Scriitorul vizat s-a apărat cu strășnicia vinovatului prins cu ocaua mică! În tolba lui nu s-a putut găsi nici eroism, nici curaj, nici patriotism, nici glorie, nici cărți ale adevărului, nici un Viață și Destin al lui Vasili Grossman, nici un 1948, nici o Ferma animalelor, nici un Havel, nici un Michnik, nici un Czeslaw Milosz cu a sa Gândirea captivă, nici un Soljenitîn cu al său Pavilionul canceroșilor, nici un Bukovski, nici un Zinoviev, nici un Saharov, doar, cel mult, o dovadă de sinecură, un carnet de membru al unei Uniuni a Scriitorilor, moștenit din Epoca de Aur! Cel mult cochilia (literatura) goală de suflet și conținut a domnilor Cărtărescu! (Deși aveau precursori, dac-ar fi să-l amintim pe Panait Istrati! „De mii de ani se glorifică numai cei victorioși. Iată adevărul: dreptul de a fi fericit cu prețul nenorocirii altora! Dreptul de a triumfa, călcând peste durerile semenilor tăi. Să răsturnăm cumpăna milenară a prejudecății și a egoismului și să ne declarăm solidari cu învinșii, să fim toți învinși, până n-o mai exista cuvântul învingere și nici învingători. Să ne considerăm toți învinși, atâta timp cât frați de-ai noștri gem în lanțuri, pier în întuneric, ori sunt nevoiți să se prostitueze.”) Dar niciunul n-a ales să meargă pe calea celor drepți!. În istoria care se scrie astăzi a statului Rus va mai îndrăzni cineva să nege că Regimul totalitarist sovietic a învins rezistența la Represiune a lui Alexandr Soljenițîn? Cât de mult datorează libertatea rușilor scriitorilor săi, și cât de puțin datorează libertatea românilor scriitorilor ei? Unde este literatura Revoluției lor?

Când literatura nu mai este un glas adânc al societății, un popor se anihilează!

„Morminte văruite!” le-ar spune Biblia!

Neamul care nu îndrăznește încă să aibă o constelație românească, un Pantheon al valorilor lui înalte − ca și cum râurile geniului s-ar fi oprit la capătul domniei lui Carol al II-lea – atâta timp cât pizma elitelor l-a împiedicat pe un Brâncuși să-și reverse donația de operă poporului său, sau care l-a orbit subit când aștrii românilor înstrăinați au fulgerat întunericul obscurității politicianiste, un astfel de neam nu e demn între celelalte popoare! (Deși Nicolae Bălcescu avusese în vedere să scrie dicționarul “vieților celor mai însemnați români din toate țările și din toate veacurile!) Mediocritatea umanului viscolește, încă, biblioteca morală a unui trib tot mai oropsit. Dar nimic de mirare acolo unde Dumnezeu este îndepărtat cu forța de patria lui înstrăinată, confundată cu un cimitir răvășit de tâlharii care caută în holdele lui bogate tezaure cu oseminte strămoșești, ultimele averi ale unui stat hulpav care s-a pus chiar pe el la vânzare! Panteonul României, astăzi, prin absența sa năucitoare, este chiar acel loc blestemat, gol de Gloria de a fi, al unui popor care moare…

Chiar și atunci când Mama își izgonește copilul, Copilul tânjește să se întoarcă Acasă! Și câte Mame nu și-au alungat Copiii, și câți Copii nu au mai apucat să se întoarcă Acasă!

Enescu, Brâncuși, Celibidache, Silvestri, Perlea, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, unde sunteți?

Și cum ar fi fost dacă ar fi putut exista un oraș al veșniciei gândirii românești, în care, pe străzi fraterne, să continue să locuiască Alecsandri, Cuza, Kogălniceanu, Bălcescu ori Eminescu? Nu departe de cronicarii lor și atât de aproape de cei ce au înflorit mai târziu prin operele lor? Și poate așa n-ar mai fi plecat să se stingă pe pământuri străine cei din pleiada din timpul Marii Uniri și României celei Mari, pierdută mai târziu în negura nevredniciei românești?

„Mă trag din părinți români și m-am născut la Liveni, județul Dorohoi, în inima Moldovei... Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe, cu ilice albastre, cum cântau în asfințit... Aceasta este cu adevărat țara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine” (George Enescu)