Cu un pas înainte

Încă o zi și voi striga precum răcanul care-și numără zilele până la liberare: "Hai, liberare, liberare!"


10:25timp citire
96accesări
18cititori
salvare

Liberare din celula dublă în care am stat întemnițată vreme de 9 săptămâni, așteptând o față miloasă să-mi cumpere pâine și lapte și unele din cele trebuincioase. Am probat din plin virtutea răbdării și cea a așteptării. Dar și a recunoștinței. Cei mai mulți nici nu s-au sinchisit să-mi dea măcar un telefon să mă întrebe dacă n-am murit. Nu-i judec. Fiecare se are pe sine și atât. Se mulțumește cu ce are. Dar cum ”Nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu Cuvântul lui Dumnezeu”, m-am îndumnezeit prin Cuvânt, noapte și zi, zi și noapte, neîncetând a medita, a reflecta, a mă ruga lui Dumnezeu, Mamei Lui feciorelnice și sfinților, dar și celor pe cale de a deveni sfinți, pentru ieșirea din acest exil interior impus și asumat din conștiință civică. M-am hrănit cu substanța lor, a vieților martirice, cu seva lor spirituală, rămasă urmașilor, spre îndreptățire. Multe, multe au fost gândurile, tristețile, lacrimile, durerile atroce, disperările, angoasa, anxietatea, disputele cu mine însămi (fiindcă-mi dădea mâna să mă mustru fără de martori). Am trăit emoții livrești de înaltă intensitate, vecine cu arderea lăuntrică provocată de dorul mistuitor după cele sfinte. Că tot a fost ieri, Ziua Dorului.


Dar cel mai mult mi-a lipsit comuniunea cu Isus Cristos Euharistic, comuniunea liturgică, activitățile comunitare, sfatul duhovnicesc oportun în orice împrejurare. ”La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieții veșnice!” Ușa închisă a bisericii din care fac parte, m-a durut nespus, am plecat acasă obidită, vinovată fără vină, înstrăinată.

A fost un timp al amânărilor de toate soiurile și neamurile sub impulsul vorbelor comune: Lasă că o să merg la plimbare altădată, lasă că o să mă duc la cumpărături când o fi voie (detest să merg în molluri, în buticuri), lasă că o să mă duc la teatru, la serile de poezie, la salonul literar, pe Faleză, la plimbare cu Bandi. A suferit și el alături de mine.

Întâi m-a ținut locului un picior (genunchi) beteag, apoi beteșugul a urcat către inimă, către suflet, deh! Râvnea la locuri înalte! La locuri cu verdeață.

Astăzi am hotărât să ignor toate beteșugurile, să le calc în picioare și să mă ridic, copăcel, la verticală, chiar și în cârje.

Viața merită orice încercare. O iau ca o întrecere, ca un rămășag cu mine însămi. Și dacă o fi să cad, cel puțin am încercat.

Perioada aceasta de izolare a avut și o parte bună: am văzut cel puțin câte două piese de teatru pe zi, la TVR3, unele în reluare, oferite de Televiziunea Națională, acum, când nu mai există posturi culturale, ci doar de scandal și divertisment îndoielnic, cum e ”telenovela” despre Vulpița și Viorel, de un cretinism fără termen de comparație, care ține de peste patru luni zilnic.

Mă gândesc adeseori, cât de superficiali devin oamenii, mulțumindu-se cu poșirca, în loc să bea puțin, puțin din vinul cel bun și dătător de puteri. Poșircă de divertisment pe toate posturile, realuate la infinit, alternând cu știri repetate obsesiv despre igiena personală, despre măsuri de precauție, despre Ordonanțe militare, alarmante, despre morți și cei pe cale de a muri la Terapie Intensivă. Peste o mie de oameni absolut nevinovați. Amenințări, restricții, ordine, ”Mesaje de utilitate publică”; știri negative care au populat (și încă nu s-au terminat) toate programele de televiziune, pe toate căile media.

Mă întreb ce ar fi putut face un om care: nu are voie să iasă din casă, nu are voie să se plimbe, să se întâlnească la terase, prin parcuri, cu prietenii, nu are voie să meargă la teatru, la film, la mare, la munte, la piscină, la moll (unii își petrec astfel viața, e un soi de diversitate necesară), nu are voie să meargă la Sfânta Liturghie (vai de cei care mergeau zilnic!), să meargă la cimitir cu o floare pentru scumpii lor, plecați, nu au voie să meargă la o sală sau la un teren de sport, la sala de fittnes, la coafor (pentru unele persoane este vital), și multe, multe alte frustrări de genul acesta.

Nu e de mirare că unii au luat-o razna când s-au văzut afară. Alții au ”evadat” din spațiile de carantinare sau de la domiciliul forțat. Dar mai cumplit decât toate acestea e faptul că unii și-au pierdut locul de muncă și implicit, sursa de trai.

Cum s-or fi simțind copiii care nu au mai avut voie să meargă la școală, la grădiniță, la liceu, la universitate? Poate că la început s-au bucurat de această nouă și lungă vacanță, aproape ca vacanța de vară, dar, după o vreme s-au plictisit de jocurile și jucăriile din casă, de tablete și jocuri electronice. Dar mai ales, de fotbal pe teren, pe gazon sau măcar în spatele blocului. Până și celebra joacă în țărână a fost interzisă. Au plâns, au protestat apoi, au înțeles că nu e voie. Am văzut părinți și copiii care se îmbrățișau și se sărutau prin geam, ceea ce mi s-a părut extrem de dureros. Copiii trebuie să simtă afecțiunea celor mari.

A-i lipsi de ea este aproape o crimă. Să nu poți să-ți îmbrățișezi odraslele, soția, rudele, prietenii, pentru a nu-i molipsi. Mulți au făcut jogging în apartament, alergând în jurul unei mese, printre scaune, curse cu obstacole. Alții și-au instalat mese de ping-pong, coșuri de baschet, plase de volei și s-au jucat așa, aproape singuri, ca la începutul lumii. Omul e un individ social, are nevoie de comunitate pentru a se împlini ca persoană. Are nevoie să vorbească, chiar și să se certe. Are nevoie de mâini întinse și de umeri pe care să se sprijine. Are nevoie să stea obraz lângă obraz, fără nici o teamă. Are nevoie maximă de îmbrățișări și de alinturi. De un strop de tandrețe.

Omul are nevoie să râdă, să zâmbească, să se destindă. Râsul înseamnă viață. A-i răpi râsul de pe buze înseamnă a-l condamna la boală sigură.

În mod ciudat, am luat lecții de civism de la copilași, care au înțeles cum stau lucrurile și și-au învins dorința de joacă specifică vârstei, și au apărut pe ecran cu îndemnuri adorabile, încât nu puteai să nu ții seamă de ele: ”O să fie bine!” ”O să învingem!” ”Stați acasă”. Insuflau speranță și putere de luptă pentru viitorul lor. Pentru a nu-i dezamăgi. Cred că nu puține au fost cazurile când părinții au fost nevoiți să le explice copiilor de ce nu pot lua atitudine și de ce nu-i duc la plimbare, la joacă, în parcuri, pe bănci, la înot și la toate celelalte activități recreative, sistate pentru toată această perioadă. Cum să le răpești celor mici bucuria jocului în colectiv? Pot spune cu bună știință că perioada aceasta a fost neagră din toate aceste puncte de vedere.

Mă gândesc ce aș fi făcut eu în locul unor politicieni, puși să gestioneze o situație de criză maximă, o stare de urgență și iată, acum, mai nou, o ”Stare de alertă”, între ele fiind o oarecare diferență de abordare.

Fiecare cetățean se simte dator oarecum să judece conducerea țării, fie că e vorba de Parlament, Cameră a Deputaților, Guvern, Președinție, etc. dar fără a aprofunda cu adevărat cauzele care au dus la astfel de situații. Nu-i ușor. Și apoi, nu toți oamenii pot fi mulțumiți. Ceea ce pentru unii e profitabil și favorabil, pentru alții e adevărată catastrofă. Trebuie judecat limpede, după dreapta socotință. Că nu e totul roz și asta e adevărat. Nici nu poate fi. Dar ar fi bine să ne străduim să acceptăm că nu suntem noi în măsură a lua hotărâri și decizii care să ne convină doar nouă. Trebuie privit cadrul general, în ansamblu pentru ca nimeni să nu poată fi prejudiciat. Am ieșit zilele trecute pentru câteva minute cu cățelușul meu pe afară, de-a lungul blocului și am constatat, aproape cu revoltă, că municipalitatea a ridicat toate băncile de pe o parte și alta a străzii, puse în anii trecuți. Acolo ședeau și se odihneau bătrânii care ieșeau la aer pentru jumătate de oră. Când am întrebat o vânzătoare de la un chioșc din apropiere, de ce au dispărut băncile, mi-a spus că primarul le-a desființat ca să nu mai stea bătrânii pe ele. Ce mai poți să zici? Acun, ca să stai pe o bancă, trebuie să alergi până-n părculețul din strada Brăilei, pentru că acele bănci fiind din piatră, probabil n-au putut să le smulgă. Unde să se odihnească bătrânii sau chiar gospodinele care venind încărcate de la piață și poposesc puțin să-și tragă sufletul? Un om singur poate socializa chiar și în fața blocului lor, în lipsa băncuțelor din fața porților sătești, unde spărgeau semințe și puneau țara la cale, trecându-i prin ciur pe toți trecătorii.

Se propovăduiește îndepărtarea omului de om și pentru asta e pusă în funcțiune o adevărată prigoană a acestuia de către forțele de ordine înarmate, înmănușate și mascate, care te iau imediat la întrebări, la verificări și la sancțiuni drastice. În numele, desigur, al siguranței publice. Din prea multă grijă față de om.

Aceștia n-au mamă, n-au tată, nu stau o clipă la negocieri, te ard la buzunar. Încerc să înțeleg. Încerc să nu mă scandalizez pentru că nu sunt o persoană care trăiește din polemici, din reclamații și gâlceavă. Dimpotrivă, sunt pașnică, poate prea pașnică. Toate acestea îmi fac un rău fizic mai întâi, și apoi, un rău psihic. De aceea, prefer să mă ascund din nou în căsuța mea, alături de un biet cățeluș.

Am acceptat toate aceste măsuri de urgență nu ușor. De multe ori chiar, mi s-a părut greu, aproape imposibil. Dar, călăuzită de încrederea în Dumnezeu, care nu te lasă la greu, m-am confrormat. Acum aștept ca soarele să răsară chiar pe strada noastră și razele lui binefăcătoare să mă atingă și pe mine, să mă întremeze, să mă ridice și să mă întărească pentru a putea fi capabilă să merg mai departe.

Despre autor

Cezarina Adamescu

Colaborator