Forța a cincea - Comunicatul (IV)


09:41timp citire
216accesări
15cititori
salvare

DONAȚI PENTRU SUSȚINEREA ZIARULUI:


În brațele eroului romanului se se aruncă deodată o fetiță, simbolic pusă, pierdută, căutând ajutor… Și bătrânul, căruia i se făcuse rău, aparent vierme: ”Inima lui de vierme bătrân, vlăguit, malnutrit... Și salvarea fără șofer, o salvare a speciei poate… fără cel care să-i ducă spre salvare. ”- Dumnezeule, ambulanța asta nu are șofer…” Apoi un personaj al masei, cu o stranie putere deși aparent părea vlăguit, încercând disperat să-l salveze pe bătrân de la moarte. Și Zeița, apărută din neant salvându-l: ”Respiră și trăiește, muritorule...! Mișcă-te și bate, inimă! Circulă, sânge!...”


Și îmi apar în creier citate din Biblie: „Fericiți cei săraci cu duhul!” În accepțiunea de față, cei care citesc și doar citesc… Ce fericire?! Cum de reușește scriitorul să dea atâtea conotații? Entități din alte lumi peste atâta nimicnicie. Personaje de lumină. Zei. Pentru cine are studii de specialitate, se știe că aceștia locuiesc într-un plan bine delimitat, în afara spațiului terestru și că se poate comunica cu ei pe anumite frecvențe. Iar personajul nostru poate să vadă. Să și comunice cu aceste entități. Să aibă o relație specială…

„Strângeai la piept, topit de extaz, o femeie ca o zeiță, prima ta femeie, sublimă, superbă, adevărată… Erai astfel răsplătit - socoteai în gând-, pentru toți anii de castitate, păstrată cu îndârjire... pentru o singură femeie predestinată, jumătatea ta pe care știai că o vei recunoaște după aură și delicatețe.”

Câți din timpurile din urmă cu 30 de ani aveau cunoștință despre aure, despre zei, despre entități din alte lumi, așa, la tot pasul? Cu cât citesc mai mult, cu atât pot afirma cu mai multă siguranță că ne aflăm în fața unui inițiat care are percepții total diferite. „Erai, față de acele femei lacome și posesive, de o sinceritate dezarmantă demnă de un ascet, de un preot budist…”

Câți dintre noi au această dezvoltare spirituală? Câți au acces? Câți se sacrifică?! Limbajul, uneori colorat, te face să te simți rușinat de josnicia speciei în care învățatul, învățătorul, inițiatul se află. „-Te voi distruge, nenorocitule, labagiule, impotentule...! Cu mâna mea ți-o voi beli și ți-o voi rupe, descreieratule, cu mâna mea te voi f..e!”

Desigur, nu doresc să aduc în discuție fraze cu nuanțări triviale, ci, dimpotrivă, frazeologia aceasta duce cu gândul la o specie umană care nu mai rezonează cu Divinitatea, ci cu păcatul, cu desfrânarea, ca unice moduri de viață, care mai colorează din când în când peisajul.

Asistăm pe parcursul derulării romanului la descrierea amănunțită a personajului.

„- Doamne, ce mână perfectă are...!  Ce-am făcut, nenorocitul de mine? Trebuia să spun „ce mâini perfecte are, nu ce mână, la singular…” ai încercat imediat să te corectezi străfulgerat de obsesia, de cronicizatele tale temeri de a nu cobi, de a nu atrage și induce răul chiar și prin omisiune.”

Cu siguranță personajul era un Iluminat, o ființă de lumină ajunsă la cheremul sistemului sau… spre salvarea lui. Găsim în roman tot soiul de stereotipuri:

„Când descopereai astfel de fixații ori scăpări, obișnuiai să revii mental asupra evenimentului principal și să bați cu genunchiul arătătorului - așadar, tot un gest al mâinii - într-o bucată de lemn.  Lemn, neapărat.”

Sunt convinsă din ce în ce mai mult de calitatea personajului. De capacitățile lui extrasenzoriale. Vi-l redau, descifrat într-o mică măsură, invitându-vă la citit:

„Ajunsesei la un nivel superior: puteai anticipa care evenimente aveau un potențial ridicat de manifestare…”

Te rugai să nu i se întâmple ceva rău, deoarece formulasei mental confuz:

„Iubitei mele, Doamne Dumnezeul meu, nimic să nu i se întâmple rău! Să fie ultima ființă căreia… Nu vezi, idiotule? - ți-ai revizuit și corectat imediat formularea - Persiști în greșeli elementare de formulare, obligi destinul…”

Cu siguranță nu greșesc! Mi se dezvăluie în toată splendoarea un om al fericirii și al dăruirii totale care… nu se joacă nici măcar cu cuvintele. Care cuvinte, rostite la întâmplare, se implantează în univers și schimbă destinul la nivel global. Inițiații știu.

Doar și prin omisiune voită sau accidentală a ritualului necesar alungării din gând a temerii încolțite… chiar și prin nesocotință și indiferență, potențialul malefic se poate activa devenind inducție distructivă.

Mi-am promis de la început că am să mă opresc și am să parafrazez autorul cât de des cu putință. Cartea nu e accesibilă oricui. Descopăr pe măsură ce parcurg, ce intru mai adânc, o ființă adusă spre iubire,  spre a fericire. Mă întreb, câte poate face însă, de unul singur, știut fiind faptul că puterea stă în grupuri, în oameni, în ființe care să rezoneze la unison. Iar eu, din ceea ce  citesc, nu văd decât proscriși. Câți ar fi trebuit să acționeze subliminal în acea lume oripilată?

„Nu te sinchiseai, era esențial să te absolvi, să ai simțul datoriei împlinit privind respingerea ideii de a nu avea loc un eveniment malefic. Uneori, din cauza oboselii, a cumulului de trăiri, te asaltau tot felul de gânduri negre, trebuia să le selectezi spre a face față decontaminării prin rit. Executai cu meticulozitate de credincios, convins de transceză…”

Dacă acea societate ar avea mai mulți oameni ca el, ar fi salvată. Era de ajuns doar credința. Iubirea transcendentală. Câți aveau voie la credință liberă în acea perioadă cenușie de istorie? Acum înțeleg de ce manuscrisul a așteptat atâtea decenii spre a fi publicat…

„Ar fi fost, cu adevărat, o poveste neizbutită acel scenariu sau roman. Nu s-au inventat cuvintele care să scoată sugestiv din fiecare fibră a fiecărui nerv simțul distilat la maxim.” afirmă chiar personajul-autor.

„-Doamne, ai exultat, trăiesc iubirea totală și supremă, și înțeleg abia acum minunea iubirii trupești…”

„Ai întors capul. Să faci infarct...! Pe scaunul de alături, bătrânul cardiac, nevătămat și viu, foindu-se…”

Desigur, nu trebuie aduc tot romanul aici. El trebuie citit. Vă asigur că fiecare frază este un simbol și trebuie decodată ca atare. Bătrâna, bătrânul, zeitatea cu care inițiatul nostru face dragoste, dorită și de către bătrânul salvat chiar de către ea, salvarea fără șofer, buldozerul care mătura pietonii, stâlpii și vehiculele de pe stradă... toate au o simbolistică aparte. Dacă ne gândim la un conducător anume și la consoarta lui din vremurile în care salvarea era doar un mit și demolarea era în floare!? Și cine avea să fie femeia angelică dispărută în cele din urmă? Ale cărei mâini pline de bioenergie, vindecau?! „În cele din urmă ziua aceea sosise. În care toți deveneau iresponsabili, inconștienți, ilogici.”

„Ecuația pe care o descoperisei pornind de la Psalmul furat, al cărui conținut l-ai dedus prin calcule complicate, reprezenta cheia dezlegării celei mai teribile enigme a omenirii, cu rădăcini ancestrale de neimaginat și cu urme catastrofale începând din acea zi de robire psihică, de atrocități și paradoxuri distructive.” Ca numerolog, ca astrolog, personajul greșise necalculând cu exactitate impactul. El însuși greșise!

„- Ce Dumnezeu, omule, care straturi energetice… Care, taică? Păi… Cum așa: „inducție psihotică malefică”? Ce-i aia, bre?... Ce, adică, un viermișor, oricât de mic, nu-ți dă mâncărimi?’’

„Erai condamnat pentru subminarea statului, pentru furt calificat, pentru fals și uz de fals, pentru plagiat, pentru perversiuni sexuale și fel de fel de capete de acuzare nefondate, nesocotite. Ce mai conta în fața instanței că erai virgin? Erau dovezi susținute… Profețiile tale, așa cum eronat îți calificau teoriile, supărau undeva foarte sus…”

O societate care nu era pregătită să înțeleagă. Și mă întreb: câți au să înțeleagă și acum? Să accepte?!

„Te adaptasei mediului simplu, elementar, inchizitoriu… forțat să te înstrăinezi de Dumnezeu. În detenție te simțeai liber să fii tu însuți… Profitând de un regim special, nu erai nevoit să împarți celula cu altcineva. Experiențele printre psihiatri și psihopați, în perioadele de internare, ți se păreau interesante în raport cu tratamentul la care, societatea dinafară, era supusă sistematic și, la început, discret.

Doamne, cât se înșelaseră! Cât m-am zbătut să le arăt adevărul…”

Încerc să rup romanul. Să vorbească de la sine. Să-l dau în firimituri. Căci… în câteva cuvinte n-ai cum. Manipularea maselor, îndoctrinarea și… unul ca el. Cu adevărul karmei în mână. Nebăgat în seamă.

„Oamenii păreau mai vioi, mai ușurați după aventura supraviețuirii în fața buldozerului…

„- Nenorociților! Ai țipat în gând exasperat deodată, ce aveți cu noi? De ce vă jucați cu viețile noastre? Prin care mijloace diabolice reușiți să manipulați viața, conștiința, timpul și spațiul ?

Te clătinai, tremurai, începeau spasmele, electrocurenții violenți în tot corpul… Indiferența oamenilor, iată, îmi anulează eul...”

Încerc să rezum pe cât posibil. Să tai și să scriu doar eu… Transformarea și trecerea personajului în alte lumi, ale vieții și ale morții, ale infinitului, transferul lui în alte spații și lumi se lovește crunt de nepăsare. Proscriși. Trist, dureros de trist!

Primul mare capitol se termină cu moartea controversată a bătrânului. Sau cu salvarea vieții lui spre evoluția în timp a evenimentelor?

TRANSMITE ARTICOLUL PRIN EMAIL

DONAȚI PENTRU SUSȚINEREA ZIARULUI:

Salvează la mărimea de: 10px 11px 12px
Despre autor

Amalia Năcrin

Lista articolelor publicate în Ziarul România Rațională

17.06.2020
216 afișări
09.06.2020
159 afișări
02.06.2020
201 afișări
25.05.2020
180 afișări
23.05.2020
245 afișări
21.05.2020
508 afișări