Forța a cincea - Comunicatul

recenzie (partea a II-a)


10:08timp citire
395accesări
25cititori
salvare

DONAȚI PENTRU SUSȚINEREA ZIARULUI:


De la început ți se stârnește curiozitatea. Intriga e deja prezentă, ți se comunică, nu-ți trebuie prea mult să intri în subiect. Te aștepți la un deznodământ pe care, de obicei, scrierile îl au la final. Deznodământul este deja în desfășurare. La capătul fiecărui aparat radio, din fiecare apartament.

Scriitorul este zgârcit cuvintele, cu frazele lungi și pompoase. Scrierea aproape telegrafică, tehnică, abundă de cu totul și cu totul alte date. Fraze cod. Limbaj morse.


Te întrebi, datorită personajului principal, destul de sofisticat, dacă totuși nu ești transpus printr-o buclă temporală dintr-o perioadă de timp anume, pe o planetă a unui viitor bazat pe autodistrugerea planetei.

Pe parcursul întregii cărți ești plimbat cu privirea pe personaje. Care se renegă. Se urăsc. În disperare de cauză. O turmă deja bolnavă, revoltată și, paradoxal, supusă. Înăbușită.

Personajul principal, singurul care își consolidează casa pe un timp al demolărilor și al repartizărilor… Păi… dacă nu-i din timpul lor...!? Oricât ai vrea să te abați, ca vierme, urmezi același traseu. Ești deja al sistemului încă de la naștere. N-ai ce face decât să te conformezi. Răzvrătirea e în tine. Ca de altfel Dumnezeirea… blocată.

Personajul însă poate să transceadă, să evadeze, să facă legături… bașca.... să mai și filosofeze. E singurul care se plimbă printre lumi, în observație, constatare, gustându-le, comparându-le. Le trăiește, se sacrifică trupește pentru a simți și această etapă, și această lume, cruntă, rece, anostă. O lume în care Comunicatul izbește.

Oameni plini de ură, lovind aparatele de radio și provocând fiecare în parte câte un incendiu în propria locuință. În locul lor aș fi folosit frecvențele în alt mod. Dar ei, total nepregătiți, fără inițiere… doar îndobitocire.

Ceea ce nu distrugea, se stingea de la sine aliniind ființele în tranșee, la sacrificiu.

Case arzând... Oamenii, trăgând bilețele, la cozi interminabile, fără sorți de izbândă. Ca la lapte, ca la butelii… Cotidian. Vă spune ceva? Toți pierzând...

 

”Peste tot în jur, miros greu de crematoriu, de materiale carbonizate. Chinuiți de biciul nestăvilit al ploii și iluziilor, oamenii - socoteai în gând - vor renunța curând să mai aștepte noi evenimente în stradă și se vor împrăștia, se vor ascunde…”

Personajul, concluzionând, înzestrat cu trăiri peste limita conștientului.

”Mă stăpânea o afurisită de spaimă subconștientă, tremuram cuprins de friguri și frisoane, nu reușeam să deschid ochii și să mă ridic, de frică să nu mor nepregătit… am pornit radioul, am înțeles imediat totul… Am izbucnit în plâns. Cred că am plâns...Mă sufocam, simțeam că ard… Pesemne de la combustiile mele...’’

Și atunci, ca cititor, mi-am adus acordul...

Personajul știa, se sacrificase,  probabil venind din alt ev, spre a relata, spre a face trimitere la ce s-a întâmplat atunci… cu ei, cu noi, cu voi… cu viitorul mai ales, supus consecințelor din acea vreme prin implicita lege a rezonanței. Întrupat în om, aducându-și spiritul mult mai profund, amplificat, la scară universală. A câta întrupare o vedem ca cititori? Sau câți sunt întrupați în el, concomitent? Pentru mine, cel puțin trei. E greu de digerat. Ca și romanul! Cine este eroul? Scriitorul? Pământean? Sau reîncarnarea Geniului în Scriitorul-Erou spre alt Geniu? Personajul continuă pe toată perioada derulării romanului să amprenteze era specificată, în observație, adunând mostre din acea lume.

Bătrâna ciudată, cu figură de bărbat și care îl derutase încă de la început, aruncându-i un bănuț, din pensia mică (subliniind astfel viața dusă de azi pe mâine a speciei), râzând sarcastic în mărinimia ei de… oare, dictatoare? Vom vedea!

Bănuțul, intră în buzunarul bărbatului, după ce, aruncat inițial, revine cu forța de bumerang, în obrazul acestuia, lovind a semn.

Banul sistemului sau banul cu care se plătește lumea cealaltă?

Un semn, un detaliu anume celor care citesc?

Apoi, turma... mărșăluind pe străzi.

”Erau tăcuți, zgribuliți, abătuți, insuficient odihniți, le simțeai încordarea, le depistai oboseala pe chipuri, cei mai înalți tropăiau în loc, în jurul propriilor priviri fixate în jos, în pavaj, se răsuceau, își consultau ceasurile doar din reflex, nu păreau grăbiți, din contră, se simțeau inutili, în derivă… Mulți dintre ei, erai convins, înțeleseseră că nu era o zi ca oarecare și plecaseră instinctiv de teamă și să nu se mai simtă singuri. Știai din alte experiențe că în perioade de criză oamenii caută oameni...

- Nu ne vom mai privi multă vreme în ochi, deschis, direct, natural, omenește, poate chiar niciodată în viitor...ți-ai lăsat glasul timid al minții și al sufletului să delibereze cu amărăciune, vom apărea din ce în ce mai evident, unii în ochii celorlalți, drept vietăți neînsemnate și scârboase-viermi oribili....Prin mijloacele lor perfecționiste și perfide, decidenții Forței ne dictează comportamentul, silogismul și conformitatea, ne sugestionează în masă, vom ajunge cât mai repede să nu mai fim conștienți de natura noastră umană…”

Decidenții Forței? O dictatură, un război intergalactic, o forță ocultă? Războiul unei nații? Războiul unei ideologii? Război și răspuns în ancestral? Câte întrebări pentru o singură frază...

E clar că recunoști Comunismul, e clar că recunoști tarele acestui sistem, dar te întrebi: nu e oare ceva mai nuanțat?

Dacă e o mână peste globul pământesc, iar oamenii simple marionete, indiferent, sau cu atât mai mult, de ierarhie? Sau dacă sunt doar forțe, iar el Geniu al altui comunism ? Trecut sau viitor…!

Și ”dezinteresul”  pentru tineri, sacrificarea lor… Bătrâna, într-un nou cadru… Conducătoarea? Diavolul ispitind pe Iisus în drumul spre Golgota?! Ispita fiilor Lui în pactul cu dictatura?!

Ce orori erau înscrise în astre? Și ce răspunsuri? Ce legi ale umbrelor guvernau?

”O bătrână corpolentă, după îmbrăcăminte mai degrabă bărbătoasă, lătăreață, masculinizată, cu tuleie de barbă și mustață, agasată și sâcâită de un băiețel de vreo patru ani - nu înțelegeai ce găsise atractiv micuțul la respingătoarea femeie-bărbat, după ce l-a ușuit, l-a împins cu picioarele ca pe un gunoi, l-a scuipat cu flegme și i-a dat o palmă să o slăbească, s-a enervat, a apucat vârtos vietatea plăpândă de gluga hanoracului cenușiu, a săltat-o, a rotit-o de mai multe ori prin aer ca pe un săculeț de carne și a azvârlit-o spre carosabil. Tocmai venea în viteză un camion uriaș… Vehiculul a izbit în aer săculețul viu care a căzut pe asfalt. O roată l-a strivit într-o clipită. Șoferul a frânat, a oprit, a coborât agale… a scos din buzunarul salopetei cenușii o cârpă cenușie, a șters tabla de sânge, și-a suflat nasul uriaș în cârpa cât un cearceaf, a reperat-o pe autoarea azvârliturii -bătrâna cu tuleie, care, plină de sine, triumfa și defila… mândră de gestul pe care-l făcuse....

Cățelandrul de dincolo de gard, cu priviri umane de câine, privea acum cadavrul copilului mustind de sânge și cu măruntaiele împrăștiate… s-a lămurit și s-a reașezat cu capul pe labele din față…  lăudându-și în sine, probabil, demnitatea de a rezista ispitei de carne dulce și sânge de copil.’”

Am să aduc în față fraze și fraze, fragmente din roman - nu știu dacă am să pot rezista tentației de a parafraza tot romanul - pentru a explica măiestria cu care scriitorul aduce personajul de acum într-o perioadă concretă, ca pe un Iisus care își așteaptă răstignirea, umblând și adunând dovezi dintr-o lume dezumanizată, folosită, sacrificându-și progeniturile încă din fașă.

Curajul fantastic ne duce fără menajamente, concis, dur, cenușiu, ne introduce acolo, ne face una cu bucla tempora-spațială din care parcă strigi și nu poți să mai ieși.

Doare, ești transpus, dar nu te oprești din citit, uimit, curios, punându-ți creierul la cazna descifrării.

E un film grotesc, e un film cu personaje de pe altă planetă (ți-ai dori să respingi ideea că natura umană nu poate naște monstruozități), e un film mesaj, e un film vendetă, un fim al iertării pentru a putea răsturna situația în univers?

Derutat, contorsionat nu faci decât, momentan, să citești în continuare...

Și deodată vreau să caut mai în profunzime, să explic. Ce e cu această Forță. Ce explicație are? A cincea?! Ce-i cu celelalte patru? Caut să mă documentez. *Einstein și experimentul Philadelphia: "A cincea forță…!".

În cadrul Institutului pentru Studii Superioare din Princeton (localitate în care s-a stabilit în 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilității călătoriilor în timp. Studiind forma de manifestare a celor patru forțe ale Universului (forța gravitațională, forța electromagnetică, forța nucleară tare si forța nucleara slabă), Einstein a dedus că lipsește totuși ceva. Dacă studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forțe, Universul devenea static, lipsit de viață și de ”neprevăzut”, ceva asemănător unui mecanism determinabil în mod exact. Astfel, el a intuit că lipsește  "a cincea forță", care ar fi trebuit să le unească pe toate.

Această teorie a unificării a stat la baza cercetărilor sale ulterioare. Einstein a descoperit că timpul nu este altceva decât o succesiune de evenimente care caută o ordonare succesivă de cauze și efecte. Aceasta ordine reprezentată de timp este de fapt doar o tendința de a da un sens ”dezordinii” în care fenomenele din Univers coexista. În 1935 a găsit o confirmare a ideilor sale, care i-a permis genialului magician al timpului să-și continue studiile la o scara mai largă. Cercetările sale asupra atomului ținteau de fapt și ele descoperirea acestei forțe. Adevărata manifestare a celei de-a cincea forte nu ținea de natura unei forțe fizice, ea fiind o forță superioară celorlalte forțe, ceva ce le unifica și le dădea o coerență. (va urma)

TRANSMITE ARTICOLUL PRIN EMAIL

DONAȚI PENTRU SUSȚINEREA ZIARULUI:

Despre autor

Amalia Năcrin

Lista articolelor publicate în Ziarul România Rațională

17.06.2020
686 afișări
09.06.2020
547 afișări
02.06.2020
537 afișări
25.05.2020
395 afișări
23.05.2020
481 afișări
21.05.2020
1.514 afișări