Eseu-paralelă între PROCESUL de Franz Kafka și FORŢA A CINCEA de Romeo Tarhon

Romeo Tarhon, autorul romanului „Baladă pentru lacrimi, pâine şi vioară” scris în 1983 și publicat în 2015, se impune în peisajul literaturii române și prin romanul „Forţa a cincea” scris în 1993 și publicat tot în 2015, în această exagerat de lungă perioadă de „tranziţie” confuză şi abracadabrantă a societății postdecembriste. 

”Forța a cincea” este scris într-un stil literar novator care duce cititorul cu gândul la proza fantastică a lui Mircea Eliade, dar se distanţează de aceasta prin abordarea foarte modernistă, mai ales prin maniera în care scriitorul „manipulează” cititorii împărtăşindu-le experienţe la „limită”, între normal şi paranormal, între absurd şi paradoxal. Romeo Tarhon este perceput drept inventatorul unui nou gen literar: proza paradoxală în literatura mileniului trei. 

     „Forţa a cincea” este un roman „al absurdului”, mai absurd decât cel kafkian, un roman psihologic și parapsihologic prin care transmite codificat experienţe ieșite din comun, și, în același timp, firești, plauzibile, cu trimiteri la realităţile vremurilor dictatoriale de tristă aducere aminte, creând un scenariu apocaliptic care debutează în forţă cu un eveniment major:  decesul lui Lae, „conducătorul suprem”, eliminat, dar, oficial,  murind accidental, şi preluarea puterii de către consoarta acestuia, Saveta Întâia, femeia incultă, diabolică, orbită de putere, care va transforma societatea într-un teribil câmp de bătălie între forțele răului pe care le dirijează  și cele ale binelui pe care și le asumă eroul romanului.

    Scriitorul pune cititorul în faţa unei lumi divizate, paroxistice, psihotice, sataniste, „savetaniste”: pe de o parte, o lume a maselor induse, cărora li se inoculează obsesia că sunt viermi şi, de cealaltă parte, o lume îngrozitoare, malefică, în care şobolanii devin instrumentele dirijate ale unei dictaturi demente.

    Cititorul este „manipulat”, este „indus” cu „măiestrie” artistică, nefiind lăsat să descopere reperele temporo-spațiale clare ale desfăşurării acţiunii, fiind obligat să îşi pună o sumedenie de întrebări existențiale cum ar fi cele legate de locul și timpul  în care se petrec evenimentele narate: în mentalul eroului care pare afectat de o boală psihică, sau aflat sub efectele chinuitoare ale unei tumori pe creier, care necesită extirparea chirurgicală, ori bolnav fiind de alcoolism sau droguri,  sau chiar fiind victima unui regim înfricoșător de absurd în care oamenii cu spirit liber sunt arestaţi, maltrataţi, aduşi în pragul nebuniei, supuşi unor experimente traumatizante de spălare a creierului. Sau întrebarea dacă eroul este cel care îi relatează propriei conștiințe  evenimentele, ori i le destăinuie altă entitate, poate chiar iubita pisholog. Cititorul nu îşi va lămuri dilemele nici la final, lăsat fiind într-un apăsător suspans.

    Inedit şi interesant este faptul că personajele, în marea lor majoritate, nu au nume și sunt doar sugerate.  Personajele cu nume se folosesc de personaje fără nume pentru a-și transmite mesajele. Eroul anonim poate fi un om de știință, un scriitor, un dezaxat sau un simplu individ care simte că poate iniția o formă organizată de rezistență, părând capabil să traducă și să transmită umanității mesajele divine. Doar personajele malefice au nume şi au nevoie de personaje anonime pentru a-şi face cunoscute convingerile absurde, sataniste. 
    Astfel, Saveta Întâia poate fi considerată Antichristul, iar fiul acesteia, micuțul Sav, poate fi Lucifer,  în vreme ce şobolanii sunt uneltele de exterminare ale Antichristului în varianta feminină, mult mai rapace și despotică decât cea masculină. Eroul romanului poate fi considerat bărbatul ajuns la vârsta maturității, de nesupus și liber, virgin trupește, dar și moral și spiritual, aflat în perioada de maximă creativitate: artistul, scriitorul, oratorul, vizionarul, scenaristul, regizorul care pune în scenă „arta” de manipulare prin tehnici moderne, inedite, ingenioase, dincolo de pragul firescului. Scenele se succed într-un ritm fulminat, aidoma unor cadre scurte, șocante, ale unui film de atmosferă fantastică. 

    Personajul central este obsedat de ideea morţii premature chiar de ziua lui, la data împlinirii vârstei de 40 de ani, când, ajuns în „punctul critic” al existenţei,  are o viziune hristică uimitoare, determinantă, descrisă excepțional ca într-un scenariu al unui un film psihologic de mare artă în care eroul intră în combustie spontană,  devine torță umană vie care nu poate fi stinsă decât prin creație și transformarea lui în profet, cu misiunea de a emana energie divină prin lumina albastră - culoarea armoniei, fericirii, speranței, dragostei - și de a recupera, trezi, induce și manipula oamenii în sens poitiv, salvator.     

    În timpul apariției hristice, are senzația trecerii în neființă, dar, în fapt, moartea fizică este percepută drept transferul la o nouă etapă de evoluție spirituală care îi va permite, prin căutări de natură științifică, mnezică, să ajungă la un nivel superior al universului material și energetic prin puterea gândului liber, descătușat, exersat inițiatic, reușind să descifreze mesajul divin criptat într-o succesiune de cuvinte aparent fără sens pentru masele metamorfozate și masa de cititori transpuși dirijat de către scriitor, reușind să aibă viziuni și anticipații uluitoare ale unui viitor mai propiat sau mai îndepărat... 

    Personajul central este trecut prin toate stările posibile și imposibile, imaginate și inimaginabile pentru profani, dar clare și certe pentru înțelepți. Este impresionantă scena în care eroul este „ridicat” la propriu de la domiciliu și legat la înălțime apreciabilă pe scara metalică a unui utilaj motorizat, fiind arestat, „preluat” pentru a fi transportat într-o carceră ori „rezervă” a unui ospiciu sau spital, putând fi foarte bine victima unei crize epileptice sau a unei transe la limită, autoprovocată prin frustrare supraliminală de somn. 

    Dar poate fi, de asemenea, victima unui sistem dement, dictatorial, care îl izolează într-o închisoare destinată indivizilor refractari, unde luptă mental împotriva spălării creierului, incomod fiind regimului „savetanist”. Toate acestea, în imaginarul și conştiinţa indusă a cititorului, par scene terifiante dintr-un film de groază  care „bate” realitatea, și nu invers...
  
    În final, eroul refuză semnarea acordului de colaborare și supunere, alegând moartea şi întâlnirea cu „Soarele Albastru”, unica formă de salvare şi eliberare din dimensiunile pământești ale destinului inevitabil, prestabilit, acela de a fi fost damnat, de a se fi născut într-o lume a „absurdului” şi „paradoxului”, angajat într-o teribilă luptă pe viață și moarte, investit drept misionar pe un pământ extras din dimensiunile ciclice. 
    În formula actuală, romanul lasă loc unei continuări cu un nou volum care să descrie trecerea eroului în alt nivel temporo-spațial, a călătoriei  prin Purgatoriu și Iad în drumul spre Rai.                                                     
    Prin romanul „Forţa a cincea” scris în 1993 şi scurtele proze paradoxale scrise în deceniul premergător prăbușirii regimului ceaușist, publicate la sfârșitul acestui volum, prozatorul,  înzestrat cu har deosebit,  ni se relevă drept un deschizător de drumuri artistice pentru noile generaţii, având curajul să exploreze, să îmbogăţească şi să reinventeze domeniul literar prin proza mileniului trei. 
                                                     
                          *

    Raţiunea pentru care am ales să scriu un eseu de tip paralelă între romanul absurdului ”Procesul” lui Franz Kafka şi romanul paradoxal: "Forţa a cincea" al lui Romeo Tarhon, este acela de a releva celor care au avut "îndrăzneala" de a citi cu atenţie focusată şi cu minte liberă de orice prejudecăţi de ordin moral, social, politic, cultural, artistic cele două ”capodopere” ale literaturii universale - universale tocmai prin pregnantul caracter germanic al primei creaţii şi prin puternicul spirit românesc al celei de a doua -, faptul că, deşi Franz Kafka a scris romanul în deceniul nouăzeci şi doi al mileniului doi publicându-l în următorul deceniu,  iar Romeo Tarhon l-a scris în deceniul o sută al mileniului doi și l-a publicat în volum abia în deceniul doi al mileniului trei , că au aparţinut unor”medi” culturale şi sociale diferite, diametral opuse și că ambii se dovedesc a fi conştienţi că literatura viitorului este cea a prozei absurdului (care ţine mai mult de iraţional dar şi de inexplicabil, absurditatea fiind considerată de către Emil Cioran drept ”insomnia unei erori, eşuarea dramatică a unui paradox”. 

    Potrivit Wikipedia, absurdul este”o categorie estetico-literară derivată din cultivarea în fertilele câmpuri ale artei cuvântului a principiului aristotelic, reductio ad absurdum, valorificând în „materie sensibilă“ sensuri „invers-logice“, încât ”reversul realului“, ”negativul existențial“ se constituie, de fapt, în ”soluție revelatoare“ a ceea ce este ”pozitiv“, și invers." ) şi a prozei paradoxale (care ţine de minune şi revelaţie, Emil Cioran afirmând despre paradox că el : ”împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început.", Karl Klaus apreciind că:”este o înţelegere precoce care se ciocneşte de absurditatea epocii sale.” Lucian Blaga considera că este "strigătul imposibil pe care îl scoate inefabilul când îl împingi până la paroxism," iar Jean Cocteau susţinea că este "veşmântul la care adevărul recurge pentru a ţâşni la lumină, fără a se plimba indecent printre oameni."

    Conform Dicţionarului, două sunt situaţiile subsumate paradoxului – contradicţiile şi concluziile logic inacceptabile –, ambele rezultând din premise ”în aparenţă incontestabile”. Dicţionarul lui Antony Flew defineşte ”paradoxul” ca fiind ”Situaţia ce se iveşte atunci când, din anumite premise ce sunt acceptate toate ca adevărate, se ajunge printr-un raţionament deductiv valid la o concluzie care este fie intrinsec contradictorie, fie aflată în dezacord cu credinţele îndeobşte acceptate.".
Până la apariţia romanului "Forţa a cincea" de Romeo Tarhon, literatura universală nu cunoştea decât "categoria estetico-literară" a absurdului nu şi pe cea a paradoxului. În concluzie, "realizarea" scriitorului de deceniu doi al mileniului trei este una de excepţie dacă avem în vedere că el dovedeşte "curajul pionierului deschizător de drumuri" care "cutremură din temelii" proza universală ducând-o pe calea paradoxului în legătura sa indisolubilă cu miracolul ca "eveniment, întâmplare contrară legilor naturii, care nu poate fi explicată rațional", minunea ca "fenomen suprana­tural care, în credințele mistice, e atribuit intervenției unei forțe divine" şi revelaţia ca  "descoperire neașteptată a unui fenomen sau a unui adevăr ascuns ori ca fenomen prin care Divinitatea și-ar dezvălui, în mod supranatural, natura și voința sa unor persoane extrem de credincioase", precum şi apanaj al raţiunii evoluate duse dincolo de raţiune în spiritual.

    Dacă romanul ”Procesul” se încheie prin comparația "Ca un câine!", autorul vrând a scoate în evidenţă faptul că omul comun duce o existenţă de câine, iar cel superior o viaţă câinească şi sfârşeşte cel comun ca un câine, iar cel superior ucis câineşte, romanul ”Forţa a cincea” debutează cu o conjugare a verbului a fi, potrivit căreia: "Eu sunt vierme, tu ești vierme, el, ea este vierme", Romeo Tarhon vrând a sugera că societatea determină omul comun să acţioneze pe parcursul trecerii lui prin lume ca un vierme (se pune întrebarea de ce scriitorul a ales tocmai viermele pentru a exprima ”condiţia umană” obişnuită… Şi răspunsul se află în aceea că, deşi scabroși la prima vedere, multe specii de viermi sunt catalogate drept ”paraziţi”, omul reprezintăîn anumite teorii un ”parazit social”, iar alte specii drept nevertebrate inferioare mai evoluate decât celenteratele, precum în conceptele filosofice potrivit cărora omul este un ”animal” și, implicit,  un ”vierme evoluat” pe scara darwiniană.  În fapt, viermele a reprezentat pe scala evoluţiei un moment hotărâtor al procesului de transformare a vieţii datorită faptului organismul lui este prevăzut cu ţesut muscular, cu ganglioni nervoși  şi fibre nervoase considerate precursoarele creierului şi muşchilor şi, deşi nu este dotat cu țesut cerebral neuronal - anumite caracteristici care îl clasează drept net superior celorlalte nevertebrate.

    De exemplu, s-a descoperit o specie de viermi de apă dulce care au capacitatea de a ”învăţa”, reuşind să iasă din labirinturi şi să se orienteze cu ajutorul unor coduri cromatice, ceea ce demonstrează memorie şi adaptabilitate, adică sedimentele începutului inteligenţei. Memoria și inteligența îl ajută pe omul superior să ducă o viaţă ca de ”vierme de mătase”, aceasta fiind prima insectă domesticită, în vreme ce omul superior, deşi duce o existenţă comună ce ar putea conduce la concluzia că a fost ”domesticit" care are o viaţă interioară proprie unică şi singulară, care îl face de nedomesticit şi ”exilat în sine însuşi”, în vreme ce omul ”inferior”cu o existenţă la limita supravieţuirii îl determină să vieţuiască precum şobolanul.

    De ce şobolan? Întrucât se ştie despre el că acest mamifer este o rozătoare dăunătoare, foarte adaptabilă, agresivă, oportunistă și prolifică, nocivă, contaminând mediul,apa și hrana  structura şi afectând sănătatea umană în ”secret,pe nesimţite”. O infestare  a populaţiei umane este greu de detectat, pentru faptul că şobolanii se ascund cu uşurinţă având un mare spaţiul de hrănire, înmulțire şi desfăşurare. Dacă s-ar face experimente p șobolani, aşa cum se fac pe șoareci, pe cobai, şi li s-ar implanta cipuri de memorie şi de inteligenţă de către un geniu antichristic în complicitate cu ”oculţii luciferici”, ar deveni de-a dreptul malefici pentru populaţia umană, ducând-o spre extincţie și înlocuind-o într-un timp extrem de scurt.  Este cunoscut, de altfel,  faptul că în istoria omenirii şobolanii sunt răspunzători de apariţia şi extinderea pe un areal extins a ciumei bubonice - ”Ciuma Neagră” - responsabilă de moartea a milioane de oameni.

    Pe de altă parte, dacă în romanul ”Procesul” al lui Kafka avem de-a face cu un proces de culpabilizare indus eroului de către nu se ştie cine... şi ”de ambiguizare a imaginii oferite de evidenţa şi subsidiarul scrierii”, cuvântul-cifru dar şi cheia cărţii fiind ”legea” care dobândeşte valenţe obsedante în conştiinţa eroului, ”ca efect al prezenţei ei explicite sau deduse în toate aspectele societăţii”, în ”Forţa a cincea” al lui Romeo Tarhon cititorul va veni în contact nu cu un unic proces, ci cu trei:  unul al conştiinţei omului superior, înţeleptul cu o înaltă cunoaştere raţională şi spirituală, care se loveşte de ”forţa” exponenţilor absurdului epocii sale incapabili să accepte ori să se împace cu ”înţelegerea precoce” a legităţilor divinităţii şi ”puterilor” care o compun, conferite  da de miracol- minune-revelaţie... adică de trinitatea creştină reprezentată de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe care numai omul, având scânteia genialităţii în gene, este capabil să o întrevadă în ”lumina adevărului absolut”, în calitatea sa de profet şi vizionar, exprimată în grupări de cuvinte: ”om ales”, ”hărăzit a şti”, nu prin cunoaşterea de natură luciferică, ci prin cea de sorginte dumnezeiască şi christică și, cealaltă, ”conştiinţa colectivă”, care se revelează cititorului în timpul evenimentului stradal produs în faţa primăriei unde se oficia o căsătorie interzisă de ”legea absurdă” a statului totalitar, dictatorial, mai antichristic decât însuşi Antihristul, inventat și impus de ”comunismul sălbatic cu faţă inuman-umană”, între un cuplu de ”surdo-muţi”,  în viziunea eroului-autor,  similar unui cuplu de homoxesuali, în sugestia ce se vrea inoculată de către iubita divinizată din roman, care se dovedeşte, la final, a fi,m doar  o ”hologramă” căreia i s-a insuflat viaţă de către un ”geniu malefic, probabil de către însuși Antihristul întrupat în Saveta Întâia, dar mai ales în Sistemul statal și regimul creat de către Dictatorul Laie, sistem dus la paroxism de către consoarta și succesoarea lui, dar şi de Securitate ca aparat opresiv şi coercitiv extrem. detectat continuu de către erou prin mesaje liminale şi subliminale; un aparat ocult, perceptibil prin  îndârjirea de a-l manipula şi controla mental prin implantarea chirurgicală în creier a unui ”cip” care să îl transforme din om liber în sclav lipsit de voinţă, marionetă în mâinile ”oculţilor luciferici”, în cadrul unui proces fără "judecată" administrat prin aplicarea empiricei pedepse cu moartea prin lovirea cu pietre, celălalt fiind un proces al ”judecăţii” pe care omul superior o administrează ”masei de manevră” a sistemului supertotalitar reprezentat de ”clica” lui Laie, a Savetei I şi a ”ecurităţii”,  percepută drept "Eminenţă cenuşie a României" şi a oricărui sistem dictatorial comunist sau capitalist.
 
    În fapt, avem două modele de revoluţii: cea a conştiinţei omului genial care îşi cunoaşte valoarea şi încearcă prin dialogul pe care îl poartă cu oamenii comuni viciaţi incomplet de sistem, despre care crede și speră că duc în mod forţat o existenţă de viermi, dar şi cu cei ”îndobidociţi” despre care geniul are convingerea că acţioneză asemeni şobolanilor agresivi, oportunişti, pe la spate, ca nişte ”Iude”, ca să le ”deschidă ochii” celor care ar vrea să îi deschidă, mecanism pe care nu îl expune decât parţial, restul purtându-l în mental, în el însuşi, conştient că oamenii nu sunt pregătiţi să primească iniţierea şi să accepte cunoaşterea de natură dumnezeiască, cealaltă este ”revoluţia străzii" care, după discurs, incitată de către exponenţii "Sistemului savetanist" adus la apogeul evoluţiei de Antihristul în varianta feminină, vrea să îl linşeze şi pe el, eroul, dar sunt deturnaţi în ultimă instanţă de un alt "eveniment" care ţine de absurd şi care nu este dezvăluit de către autor.

    În ceea ce ce priveşte titlurile celor două cărţi: dacă Franz Kafka ”numeşte”acţiunea romanului printr-un unic cuvânt cuprinzător - ”Procesul”, cuvânt menit a releva faptul că individul trăieşte sub datul existenţial al destinului implacabil şi că eroul rătăceşte prin ”labirinturile vieţii, fiind lipsit de o alternativă de a se salva, de-a fi parte a unei rânduieli logice, indiferent ce soluţie ar alege. Nu ştie de ce se face vinovat şi, ca atare, nici nu ştie cum să se apere. Deasupra întregii societăţi guvernează legea ca o suprarealitate ce devine funcţională prin tribunalul din podul clădirii”, în schimb, Romeo Tarhon alege să-și  ”definească” romanul prin trei cuvinte: ”Forţa a cincea”. De ce a cincea, de ce cinci? Autorul vrea să demonstreze că omul de geniu, omul superior se poate salva de implacabilitatea destinului prin alegerea de a duce o viaţă în armonie cu ”puterea” care dă titlul romanului, reprezentată de: 1. Dumnezeu-Tatăl, 2. Iisus-Fiul, 3. Sfântul Duh, 4. Profetul-Erou şi 5. Personajul Colectiv-Oamenii Comuni capabili de a realiza un salt evolutiv prin credinţă extremă - în sensul pozitiv al cuvântului extrem - fără a mai parcurge ”labiritul vieţii” cu teama că nu are soluţii pentru a se salva ci, dimpotrivă, trăieşte din convingere nu că va fi înălţat, ci că se va înălţa prin puterea liberului arbitru şi a alegerii de a muri în condiţiile dorite de el prin acceptarea Minunii care îi este Revelată de către Dumnezeu.

    Dacă la finalul romanului lui Kafka, eroul moare ucis prin înjunghiere de exponenţii entităţii suprarealiste care guvernează peste oameni, entitate reprezentată de Lege, fără a cunoaşte motivul judecăţii şi al morţii sale, moarte pe care o găseşte stupidă, eroul scriitorului Romeo Tarhon alege să moară print fenomenul ”disoluţiei” în propria ”lacrimă acidă” ca un fel de ”combustie spontană” în ”baie acidă”. Combustia spontană este un fenomen cunoscut doar parţial, pe când autodizolvarea, mecanism  al unei autosugestii teribile, nu ”intuit”, ci pur şi simplu ”ştiut”, descoperit și aplicat de către omul de geniu care în calitate de deţinător al ”cheii” de accedere la ”cunoaşterea dumnezeie”; auto dizolvandu-se molecular, atomic și subatomic în propria umoare salină, se poate transfera într-o altă dimensiune, într-un fel de ”Purgatoriu”, ori direct în ”Rai”, sinucidere pe care o consideră o moarte demnă de omul de geniu îndumnezeit prin miracolul revelaţiei.

    În paginile viitoare voi detalia subiectele abordate în cuprinsul acestei recenzii, aplecându-mă şi asupra altor aspecte care ”leagă” dar şi ”diferenţiază” cele două opere literare, spre a pune în evidenţă maniera în care absurdul evoluează în literatură spre paradox, o nouă specie literară superioară evolutiv, precum şi stilul original prin care fiecare dintre cei doi romancieri revoluţionează proza universală. (va urma)