Romanul "Forța a cincea"

”Orașul ca un cavou nesfârșit între cer și pământ. Un pământ cariat, spongios, îmbibat, supurând beton...”

Te aștepți la un roman să înceapă cu o anumită frazeologie, cu o anumită înșiruire de cuvinte, expresii. Cu o descriere. Cu o scurtă introducere în atmosferă…Ori… Când am început să citesc deja am amuțit.

Pe rând celulele de pe coloana vertebrală m-au arcuit cu porii ridicați într-o așteptare. Stop. Mă captivează ceea ce citesc, ceea ce simt, Tensionată. Încercând să prind momentul.

Sunt stări pe care trebuie să le așez într-un corp, care-i al meu dintr-o altă dimensiune, de-acum, stări pe care trebuie să le așez într-un spațiu, într-un timp iar cartea face talmeș-balmeș în mintea mea, în imaginația mea, o excită la maximum, îi umblă la coarda sensibilă.

Mă aflam cu imaginarul, cu regia, într-un film de natură științifico-fantastică, cu dialog mut, înfricoșător, și cu o singură stație radio.

Natură grea, ploaie , ”vreme rebelă, veninoasă...,evenimente de stat anunțate la unicul post de radio...” ,ca la un gramofon uriaș, pus în mijlocul pustietății, cosmos.... ca ”un buboi în univers” ,

”- Eu sunt vierme, tu ești vierme, el/ea este vierme...”

Mai multe planuri, mai multe dimensiuni,

Extrapolând… mă aflam în fața unui ecran uriaș, într-un timp universal, fără dimensiune fizică .

Pământ arid, cu lume în subterane...și pe care plouă cu toptanul. Dar ce căuta aparatul radio acolo?! Și ce era cu viermii? Ce aveau să mă ducă în urmă cu vreo două sute de ani...Sau?!...Mă implantau undeva în jurul anului destul de controversat (2000 ), luat de mine ca reper acum, legându-mă cumva de amănunte: aparatura folosită, cutremurul, demolarea, repartizarea în locuințele de stat. Sau ?! Puțin mai înapoi?

”Peste tot în jur, miros greu de crematoriu...”

Cu lume adunată și calabalâc strâns… Cu oameni viermi. Și cu șobolani...

”De ce această regresie scabroasă?” Metamorfozați peste noapte… ”....inoculați, hipnotizați, induși, manipulați...” A comunism ?!

Obsesie generală , război început, cu oameni plini de insomnii dintr-un motiv colectiv sau personal… Și personajul…

”...de vreme ce nu pot să dorm de ani de zile… mă de-corporalizez ori de câte ori doresc să intru în transă când poftesc, de ce mă simt indus?”

Din alt timp?! O întreagă simbolistică… În fiecare cuvânt.

Levitez cu personajul într-un oraș metaforă, extins de la nivel micro-  la nivel macro- , de la micro-geneză, micro-om până la macro-națiune, cu un personaj adus la nivel de geniu care să meargă ca un Zburător în sus și-n jos, la stânga și la dreapta, prin toate măruntaiele pământului și să explice - fără vreme și timp-,  timpul, spațiul, viața într-o gaură neagră în care singura logică e ilogica dimensiunilor.

Citind aveam viziuni, flash-uri despre ceea ce abia se contura, se desfășura în fața ochilor.

Limbajul elevat, uneori folosind expresii științifice mi-l făcea și mai abrupt în interpretare.

Se gândea autorul, ce cititori să îl abordeze ?! La ce și de la ne-ce se făcea rabat ? Și lobi ?

Retoric, vin și-ntreb:  din ce vremuri, din ce timp, din ce istorie, de pe ce planetă, ce paradox și câte lumi?!

Cât am citit romanul… n-am schițat un zâmbet. L-am disecat cu pofta unui biolog aflat cu lucrarea sub microscop. Și n-am să mă opresc să fac o recenzie pe cât de responsabilă, pe atât de gravă. E un roman de substrat. Am să tatonez în jurul lui până când, nemiloasă, am să-l atârn în cârligul cutezanței.

Am să responsabilizez cuvintele mele, ale cititorului rândaș, astfel încât asemenea cărți să ne reconfigureze integral.

Romanul începe brusc, în miezul unei lumi infecte, ca un scenariu de film științifico-fantastic unde singurătatea, degradarea, sunt elemente normale pentru o planetă obosită incapabilă să mai susțină răul.

Personajul, fără o descriere anume, dar rasat, prea rafinat pentru acel pământ arid, fără nuanță, vegetație, distrus de milenii...

Și ploaia care încadrează perfect atmosfera. Ploaia care aduce întotdeauna o anumită stare. De apăsare. Care pregătește întotdeauna o schimbare. De cele mai multe ori în rău, aștepți să se dezlănțuie sau să zaci de ”Vremea rebelă, veninoasă...”  Îți ascute nervii la maxim și dai cu toate de pereți. Ploaia definește cel mai bine degradarea, când ajungi sub ploaie, cauți să speli... Ploaia, mocănească, rece, doare, te duce într-o stare de boală pe care vrei s-o cureți de trup. Peste un pământ uzat, care suportă cu greu atrocitățile, mizeria și care se mai zguduie din când în când prin cutremure devastatoare, de ”viermi nenorociți de căcat de om”.

Furie paralizantă într-o atmosferă tenebroasă în care legătura cu lumea, veștile...te dor și te fac să te simți ca un proscris în propria mocirlă.

”- Ah, cosmosul...! Un buboi în univers… Ce toamnă nefastă...! ai scrâșnit scârbit, răscolit, potopit de resentimentul neputinței și de presentimentul nenorocirilor. Ne este scris ! Delirul s-a generalizat, clima în derivă, forțele dezlănțuite, planeta în clocot...

- Eu sunt vierme, tu ești vierme, el/ea este vierme...

Marcat de spaimele, deja obișnuite, din timpul nopților nesfârșit și nefiresc de lungi, invadat de viziunile apocaliptice tot mai manifeste, ai deschis aparatul de radio...”

Scriitorul ne aruncă deja de la început în clisă, în disperare, în durere imensă. Ploaia acutizează simțirile. Cosmosul însuși participă la dezastru. Uzura umană te trimite cu gândul la un alt timp, o altă planetă, selenară, fără cel mai de preț sentiment al ființelor raționale: iubirea. Mutanți zbătându-se în neputință...

Cartea incită de la prima pagină. Cartea doare de la prima pagină. Și sunt… doar la prima pagină. Înfoiară. E robustă, are conținut plin… Pleonastic vorbind. E ca de plumb. În stomac.

Atât de incisiv scrisă, ca un manifest, ca o palmă peste obraz, cu o forță și o răzvrătire uimitoare. E ca un ecran uriaș pe care se desfășoară scene bizare.... înspăimântătoare și… reale! Rămân cu pumnii încleștați, cu ochii holbați și cu sufletul la gură.

Am să trec ”Forța a cincea” a maestrului Romeo Tarhon prin prisma personală. O cronică de câteva pagini, garantez, nu e suficientă. Este o carte magnet. În care mă regăsesc. Generația de-atunci... M-am regăsit în personaj, în fraze, în evenimente, în senzații, spirit, ființă, atrocitate, durere... Chiar am curajul să o afirm, și ca fel de a scrie, de a nara...Eram personajul care spunea.... și spunea… și spunea… Așa am perceput. Ca și când maestrul a scris… sau am scris.... nu mai știu… doar am simțit!

Cât har îți trebuie să faci ca cititorul să creadă că-și scrie propriile cuvinte?! Că se regăsește în tot?!

Eram, cumva, varianta feminină… aceeași figură de stil… transpusă între lumi, venită din neant, actuală, simțind prin corpul - materializat de către maestru, al personajului, având aripi de Zburător, de geniu, și durere trupească de simplu muritor.

Vă incit… Care generație? De ieri, de azi, de mâine?

Vă întreb! O să recunoașteți, o să vă recunoașteți, veți fi dați de-a tumba… veți fi speriați… n-o să vă recunoașteți…?

Război. Primul, al doilea, al treilea, unicul, primordialul, al cărei lumi, al minții, al sceleraților?!

Tranșee, bizare, de beton, în care scurmi, în care mor tineri, natural, în detrimentul bătrâneții...

Câini, flămânzi, hrănindu-se din când în când cu stârvuri… numai tinere.

Un firesc al unei lumi ireale...

Un autobuz, singur, plimbând himere...

Viitor?! Prezent?!  Trecut?!

Și personajul… care … nu se leagă… nu se leagă!

O carte care îți pune mintea și intelectul la lucru. Care trebuie citită din copertă în copertă.

Doresc să trec prin trăirea, metaforică desigur, personală, întregul roman. Este un roman al absurdului, care m-a captivat de la primele pagini. Este o imagine a unei lumi care poate fi luată de pretutindeni și adaptată la cotidian sau aruncată în hăul paradoxului. Mi-a plăcut și m-am regăsit în personaj, în fraze, în lumea de acolo. Mai multe nu vă spun în această primă parte a impresiilor mele. Decât că este o lume ciudată, pe care o simți în tine ca pe o istorie trăită sau ca un deja-vu dat de etern sau ca o catapultare în viitor. Ciudată, incitantă...(va urma)