„Digitalizarea” României pe serverele altor companii

În varianta (adoptată unanim de Senat) a Legii pentru digitalizarea administrației publice, prin eliminarea hârtiei din fluxul intern și inter-instituțional, precum şi pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică există:

Art.5.- Toate  autoritățile și instituțiile publice vor utiliza, pentru corespondența prin poștă electronică, doar adrese ale căror domenii sunt deținute de respectivele autorități sau instituții, respectiv de către o altă instituție publică.

Și uite așa, nea Ion din Văscăuți primește un email de la adresa de email securizată a autorității sau instituției publice.

Pentru că nu există resursele de personal necesare în toate instituțiile se va apela la soluții de găzduire a domeniilor autorității sau instituției după criteriul „care va fi mai ieftin”. Tehnologia a ajuns suficient de departe încât cu o licență de Office poți primi automat și un spațiu de stocare a documentelor sau poți obține o soluție de găzduire a unui site pe un server aparținând Google.

Unii vor alege celebrul Wordpress ca soluție optimă de prezentare a informațiilor publice. Însă majoritatea autorităților fără personal pregătit corespunzător vor apela la „un prieten” care să le facă o găzduire pe undeva.

Odată cu găzduirea vine și căsuța de email oficială. Nu are rost să comentăm că mulți nu știu ce este acela un client de email și vor dori „să citească și să scrie” din contul de gmail sau yahoo, ca și când ar fi contul lor oficial. Este o opțiune pe care mulți o preferă pur și simplu pentru că vine deja instalată pe telefoanele lor.

Aceste detalii nasc suspiciunea: dacă în cazul comunicărilor către persoanele fizice și juridice se va folosi adresa de email oficială a autorității sau instituției, iar serverul de email care transmite comunicarea este un server care nu aparține autorității sau instituției, conținutul acelui email poate fi (cu mare certitudine) citit și de persoane care nu ar trebui să poată avea acces la informațiile trimise? Și nu mai este niciun secret faptul că în funcție de conținutul emailului serverele refuză trimiterea sau primirea acestora. Cum ar putea face operația de includere „automată” în spam dacă nu ar ști conținutul.

Pe de altă parte degeaba are autoritatea sau instituția un sistem perfect securizat prin care datele care pleacă de la ei sunt „ambalate” confidențial, dacă toate comunicările către o persoană fizică se vor face către căsuța lor de email de tip yahoo, gmail, outlook, etc. sau către o căsuță de email găzduită de un server care nu le aparține? Adică autoritatea păstrează datele confidențiale dar le trimite în emailuri accesibile și altor entități care nu ar trebui să poată accesa conținutul.

Ca să putem ieși dintr-un asemenea paradox, ar trebui ca textul legii să arate cam așa:

Art.5.

1. Toate  autoritățile, instituțiile publice și societățile aflate în subordinea acestora vor utiliza, pentru corespondența internă sau externă prin poștă electronică, doar adrese ale căror domenii sunt deținute și sunt găzduite pe echipamentele deținute de respectivele autorități, instituții și societăți aflate în subordinea acestora, respectiv de către o altă instituție publică ierarhic superioară.
2. Comunicările externe către persoanele fizice sau juridice se vor face prin descărcarea fișierelor electronice care conțin comunicările într-un format care permite păstrarea în timp a formei, conținutului și identificării comunicării, pe care persoana fizică sau juridică îl poate salva pe propria răspundere pe orice dispozitiv își dorește.
3. Transmiterea prin email a comunicărilor externe va putea fi făcută atunci când destinatarul transmiterii face dovada deținerii echipamentelor necesare păstrării confidențialității datelor personale și a informațiilor comunicate.

Și cine știe poate că la data emiterii cărții de identitate pentru un cetățean acesta va primi și un dispozitiv de genul „memory-stick” măcar de 64GB care să asigure păstrarea unui certificat digital calificat valabil pe perioada de valabilitate a cărții de identitate, emis de autoritatea care a eliberat cartea de identitate, cu care cetățeanul să primească acces în platformele unice de comunicare electronică ale tuturor autorităților și pe care să poată descărca, salva și păstra documentele emise de acestea.