Istoria se repetă

Motto: Și nu s-a întâmplat nimic/ Și doar nimicul s-a întâmplat/ Din timp în timp.

Eminescu, Luceafărul gândirii națiunii noastre, omul puternic, cu o gândire de dincolo de granițele acceptabilului pentru acele vremuri, sau acceptabilul acestor vremuri. Un vizionar de excepție, un mare patriot, el scria în ziarul ,,Timpul” în anul 1877:

e

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care pe calea statului vor să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută domnul X. profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limba românească, care nu are atâtea cunoștințe pozitive pe cât are un învățător de clase primare din țările vecine și care, pretinde a fi mare om politic și om de stat? Ce caută...?”

Citind acest fragment mi-am adus aminte de o domnișoară profesoară care nu mai dorește să predea la clasa dânsei Eminescu. Iar aceste păpuși astăzi sunt peste tot recomandare ale acestor „partide politice.”

Acum înțelegem toți de ce și astăzi Eminescu este urât cu aceeași înverșunare. Mulți oameni politici se regăsesc în acest fragment.

„Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluție socială. Am făcut strane în biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oameni a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Oameni care riscă tot pentru că nu au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile orientului și occidentului se grămădesc în orașe”.

Istoria parcă se repetă, acest univers în care ne regăsim prizonieri și care urmează un sens ciclic: o stea ce se stinge, o stea ce apare, o poartă ce se închide, o poartă se deschide. O perpetuă repetare către un final aproape identic. Sigur și omenirea urmează un ciclu cotidian.

„Istoria vorbește, în genere, clar. O țară unde toți poruncesc și nimeni nu ascultă, o țară unde antiteza între partide se preface în adevărată dușmănie, unde Domnul nu are puterea să-i împace. O asemenea țară e menită să fie pradă vecinilor ei. Iar dacă acela care are în sufletul său (țara) reprezintă ideea statului își ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut”.

Istoria se repetă, parcă aceleași personaje ne patronează existența. Noi suntem nimicul care votează pentru a mai aduce la conducere un „patriot” care lovește cu paltonul de capota mașinii pentru că supusul nu a deschis ușa.

Cât am afurisit eu acel istoric care a spus: „Toate popoarele au făcut pe noi. Astăzi eu cred că noi am lăsat acele popoare să ne umilească prin aleșii noștri...”

După 143 de ani suntem aceiași supuși, fără de țel și fără conștiință națională.