Lacul Moceanu - pe un drum într-o ... dungă

Cautarea pe hartă: „Lacul Moceanu"! Cam așa a început totul!

Plus o dorință nebună de a ieși din casă după o carantină cam lungă, pe parcursul căreia am ieșit doar pentru a merge la muncă sau la cumpărături.

Conform noului trend, ne hotărâm sa facem turism de proximitate.

Toate bune, cca. 30 km până la lacul Moceanu. Știam că drumul până la comuna Chiliile este o provocare destul de mare. Până și porțiunile cu asfalt sunt o provocare datorită nenumăratelor petice de asfalt și a alunecărilor de teren care au creat praguri unde iți poți rupe ușor mașina.

Cu Loganul din dotare pornim la drum...

La ieșirea din satul Joseni, începe calvarul. Alunecările de teren au creat valuri în asfalt. Fiind localnici, știm cum să le abordam, dar vehiculul cu număr de București din spatele nostru întâmpina oarece greutăți și rămâne mult în urmă. Prin comuna Scorțoasa, „zburam” printre gropi cu 30 „la oră”. După aceea începe macadamul. Stau calmă, în dreapta, deși conduc circa 300 km pe zi. Am zis ca soțul e mai pregătit pentru astfel de drumuri. Aștept cu sufletul la gură să ajungem la noua porțiune de asfalt despre care citisem în postarea unui prieten, pe Facebook.

Hop ... și-ajungem în centrul comunei Cănești... „Ușooor, ușooooor!” strig, „avem din nou prag!”. Un prag de cca. 30 cm înălțime, exact în dreptul Primăriei din comună, pe cei cca 100 metri de asfalt existenți.

Peisajul este mirific, aerul curat... mergem cu grijă înainte. Știam ca până la intrarea în Chiliile, drumul are o curbă la dreapta! Surpriză, pe asfalt.

„Oh” - mă gândesc – „am ajuns la noua porțiune turnată de curând. Trecem un pod, și, altă surpriză: „Waze”-ul îmi indică dreapta, pe drum pietruit, în timp ce asfaltul se îngustează brusc și se încăpățânează să urce spre nicăieri. Nici un marcaj rutier. Ne oprim și sunăm un prieten care fusese recent în zona. Curaj, trebuie să facem dreapta, cu promisiunea că vom regăsi asfaltul din nou după  cca 1 km. Așa a fost!

La început, destul de ok, destul de lărguț drumul. Drum pe șes, până intrăm în următorul sătuc.

De aici începe minunea. Asfaltul se îngustează brusc rămânând la lărgimea unui trotuar mai generos. Urcăm ... urcăm ... urcăm. Nu se mai termina! În gând am spus atâtea rugăciuni câte spuneam eu mica, cu bunica în Biserică. Spaima de a nu ne întâlni cu o mașină venind din față a căpătat conotații de coșmar.

Și ... se întâmplă! În timp ce coboram, urca vertiginos un alt Logan. Prima manevră, mers cu spatele câțiva metri, intrat cu jumătate din mașină în șanț (slavă Domnului că nu era prea adânc). Trece aproape atingând oglinda mașinii noastre. Spre încântarea soțului (cred) am amuțit complet.

Mută am rămas și la următoarea întâlnire cu .... un Camper. Lat exact cat drumul! Norocul nostru că aveam ceva teren în lateral, bineînțeles, tot după o umbra de șanț. În final, cu amabilități din partea ambilor șoferi și ceva manevre, ne strecurăm noi primii.

Tot drumul de 30km a durat cca o ora si jumătate.

În final ajungem și la locul visat. Nimic de spus. Peisajul este absolut mirific. Parcăm și o luăm pe jos în jurul lacului. Se poate pescui, dar conform spuselor unor pescari nu se prea prinde mare lucru.

Știam de existența a două pensiuni în zona, ceva mai sus, dar, dată fiind perioada actuală, cu siguranță erau închise și ne-am rezervat un grătar la foișorul din curtea părinților. La întoarcere!

Cam aceasta a fost, pe scurt experiența. Măcar la întoarcere nu am mai avut parte de alte întâlniri de gradul zero.

Dar a rămas întrebarea: „Oare cum se procedează când se întâlnesc două Campere pe acel drum?

Așteptăm cu nerăbdare asfaltarea drumului prin Vintilă Voda-Lopătari-Plaiul Nucului. Poate acolo se vor gândi și: „Dacă se întâmplă sa se întâlnească niște mașini pe drum?”.

Până atunci, măcar locul rămâne unul mai retras și mai puțin poluat de turiști „grătaragii”.