Manifestul unui medic stomatolog

Manifest strigăt... Manifest...! De cabinet stomatologic... într-un orășel de provincie, nu în clinici capitale, ci într-un loc de obârșie... Acest cabinet, privat, de altfel, alege să se afle în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate... cu al ei PLAFON mai mic chiar decât cel mai mic venit considerat cuvenit, de către șefi de state...

Manifest de frustrare...! De ce...? Față de cine...? Față de prea multe nedreptăți, față de prea plin, față de prea trist... Azi, în banala zi de azi, am fost nevoită să dau definiții unor copii, unor părinți plini de... salarii și alocații mult prea mici.

Manifest că n-am știut a explica unei bătrânei măicuțe, cum și ce înseamnă ”PLAFON” de 1600 lei pe lună și că nu am cum să-l împart să ajungă la toți bătrânii prea fără de dinți, la toți copiii cu dureri de dinți de lapte... că și ei dor. Cum să explic, cum să invoc statul, guvernul, miniștrii, parlamentarii...că, doar ce-s ei...? Ghicitori în stele, ca să știe cât de mai mare e nevoia... că lipsa e mai cruntă decât 1600 lei pe lună...?

Vă rog, luminați-mă și ajutați-mă să le explic! Votez cu cine va putea răspunde unui medic stomatolog de orășel... Și îi iau la rând: miniștrii, guverne, secretari de stat... până se aude.. Poate ecoul măcar.

Mă opresc într-o parcare, la umbră de tei, un pic mă opresc din drumul spre dragul meu loc de muncă, ca să scriu... Și caut o hârtie, un pix... Găsesc pe ușa prăfuită a mașinii... Adeverință... adeverințe scrise negru și străin, cu litere goale, care să-i spună lui Vela unde merg, când merg, cât stau și de ce mă interesează să mai fac ceva în plină pandemie, să mai întreb pe cineva dacă mai respiră... Să mai trăiesc, dar cum...? În izolare? Revin, dar nu-mi revin...

Dar ce fac eu aici? Vin din alte timpuri... Mai degrabă... MANIFEST... ca la Cenaclu, dar mult mai singură în fază prea incipientă de magnific Păunescu...

Eu MANIFEST în chip de stomatolog... Pentru cei puși să aștepte... cei din diaspora....

Cine-ar fi crezut?! Să schimbi din Neam, din oameni, din suflete pereche de veacuri românești, să schimbi în DIASPORA cu al ei accent nesigur, dictat și el, accent de frustrări, de sentimente.

Ne-ați cam depopulat, stimați domni, doamne... politicieni! Ne-ați cam golit țara... ne-ati cam lăsat goi ... de copii, de mame, de tați... Nici nu mai știm să închipuim nepoți... Dar devenim toți bloggeri sau vlogeri... sau cum s-o scrie...

Ne-ati împărțit năpraznic, dragi domni și doamne politicieni, le-ați pus dileme în suflet, diasporenilor mei... să-și pună dinți, să-și pună termopane la casa nelocuita încă...  Ne-ati împărțit sever, matematic... la doi... și v-a dat cu rest... Cu rest de destine întrerupte, atârnate între granițe... Cu rest de suflete răpuse de dor... Ne-ati împărțit în două: cei care aleg să stea, să rămână în țara lor mamă și în cei care doar visează la întoarcerea la ea... La aceeași țară mamă...

Dar pentru cine strig, pentru cine scriu atât de public, cum n-am făcut vreodată? Întreb un prieten drag, făcut și el prieten din pacient drag... Cum altfel să cunosc oamenii mei minunați...?! Mă întreba : - Dar ce-i asta? Faci politică? Sau e doar constatarea că, noi toți, trăim în România...

Îmi pun doar întrebări pe care vreau să le public... Îmi închipui că astfel dau glas pacienților mei care aleg parcă să mă aleagă... parcă să mă voteze doar când îi dor dinții sau măselele...

E votul meu în alb, e cea mai mare avere... câștigată cu sudoare,cu păr alb... Ei, pacienții mei dragi. singurii mei votanți...

Dar eu cu cine votez, când votez...?