Mihai Eminescu și deșertăciunea perfecțiunii!

Nu vreau să vorbesc despre opera Poetului, ci despre sufletul şi inima sa, despre înalta şi sacra sa conştiinţă, despre viaţa preazilnică de mucenic al credinţei. Ele nu s-au făcut cenuşă, veghează la căpătâiul poporului român.

La începutul anului 1889, un cunoscut l-a oprit pe domnul Mihai Eminescu pe stradă arătându-şi admiraţia faţă de geniul, opera şi viaţa sa. Poetul l-a privit cuviincios şi i-a spus: „'Tu-i amaru lui de geniu şi amar de viaţa mea !”. A fost contemporan cu tot Universul, doar într-o singură viaţă de om. Ce poate fi mai zguduitor pentru un spirit decât propria lui existenţă? Decât zbaterea în propria sa perfecţiune? Decât cunoaşterea şi străbaterea cunoaşterii? 

Tragedia spirituală, trăită de Mihai Eminescu, nu a avut margini, s-a întins mereu peste sufletul său nobil, chinuit, singura apărare fiindu-i dragostea faţă de neamul său. A fost umilit, hulit, trădat şi ucis. Nu a murit sărac şi nebun din cauza geniului, a murit în deplină strălucire spirituală, sufocat de toate plantele otrăvitoare ale epocii, care s-au prins şi s-au înălţat pe el, până l-au doborât sub nimicnicia lor. A murit dureros de trist! Tristețea geniului și a lucidității gândirii! A refuzat toate onorurile care i-ar fi asigurat o viaţă de huzur, ca să poată scrie "Doina", "La steaua", "Luceafărul", "Rugăciunea unui dac", "Glossa", "Kamadeva", "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie". 

Când a fost arestat în baia turcească Mitraşevschi de apropiaţii săi, s-a produs unul din marile atentate asupra poporului român. Fabricat în culisele criminale ale politicii româneşti şi străine, încă de când era student la Viena, dosarul lui Mihai Eminescu s-a închis în 15 iunie 1889, odată cu asasinarea poetului. Oare s-o fi închis? Cine vrea să afle suferinţa geniului său, să privească ultima fotografie, 1887. Din ea, priveşte un bătrân de 60 de ani, care nu avea mai mult de 37 de ani. Tratamentul medical neadecvat, brutal şi bestial la care a fost supus forţat, izolarea de ţară şi de gazetărie, răspândirea zvonului de către duşmanii săi că este nebun, i-au distrus şi ruinat încet, încet, înfăţişarea fizică, morală şi sufletească. Doar spiritul său plin de universalitate mai dădea viaţă unei vieţi închinate naţiunii sale iubite. 

Cu Nichita Stănescu am vorbit despre Mihai Eminescu doar o singură dată, din pietate. Puţin, stelari şi cu vieţile noastre mohorâte. A fost iubit de câteva suflete devotate. Ce-i spunea Veronicăi Micle în şoaptă? Dar ea? Cât a îngropat pe vecie, neantul din nopţile şi zilele petrecute cu marele şi singurul său prieten adevărat, Ion Creangă? În ce loc s-au prefăcut în nimic gândurile care-i apăsau singurătatea şi străbăteau uneori peste marginile creaţiei universului? Doamne, de ce nu m-ai făcut chelnerul, frizerul sau birjarul lui Mihai Eminescu? Sau portarul redacţiei ziarului "Timpul"? Ce amintiri am fi avut astăzi despre Poet şi câţi luceferi n-ar fi luminat pe vecie viaţa pierdută şi neştiută a poetului depărtărilor? 

Dar cum totul este deşertăciune, să ne închinăm ei şi să-i preţuim înţelepciunea. În ea, Mihai Eminescu a găsit creaţia absolută şi zadarnică a universului, el fiindu-i metafizica perfectă. Şi i-a dat pe vecie, deşertăciunii, un vis. Botezătorul gândirii domnului Mihai Eminescu a fost însuşi Dumnezeu, făcându-l biograful deșertăciunii stelare! Creatorul dintâi al teoriei relativităţii, Mihai Eminescu, a răspuns cu un dar pe măsura celui primit: a devenit metafizica perfectă a gândirii universului. Opera poetului român este Abecedarul, Biblia şi nodul gordian despletit al originii cosmosului. Mihai Eminescu transcrie în opera sa imaginea mişcătoare a Genezei din care vine şi în care se întorc mersul şi rânduiala lucrurilor. 

Călăuză metafizică a pustiului stelar, Mihai Eminescu a trăit cea mai deşartă viaţă pământeană. A fost biograful neantului din afara Creaţiei şi din afara marginilor Universului infinit, opera sa fiind păstrată în toate chiliile veşniciei prin care trece Dumnezeu. Iar certificatul de deces al lui Mihai Eminescu este cea mai dezolantă imagine a vastului univers stelar, reflectată pe pământ. Deşertăciunea nu este pământeană, este stelară. Patimile lui Mihai Eminescu pentru glorificarea românismului sunt inimaginabile, întrec în suferinţă orice crucificare oricât ar fi ea de crudă. Suferinţa spirituală trăită de Mihai Eminescu tulbură şi zguduie însăşi adâncul Cosmosul din care s-a ivit, poetul fiindu-şi sieşi un Prometeu sfâşiat de darurile ursitoarelor Cosmice. 

Poetul a dat românismului o dimensiune absolută, a inventat pentru naţiunea sa de dor sacralitatea de neam. A rebotezat neamul său în cristelniţa lui Dumnezeu şi a scris pentru el Evanghelia Universului. Mihai Eminescu s-a zidit arzând de viu în sufletul neamului românesc, renăscând sentimentul naţional în toată plenitudinea şi armonia sa. Ca un Miel al lui Dumnezeu şi-a dat sângele pentru noi, sânge nobil de dac nemuritor, iar ca un spirit venit din spiritul Universului ne-a pus pe frunte profeţii biblice. Ne-a pus în duh spiritul deplin al românismului, dar frunţile şi duhurile noastre nu sunt în stare să fie catapeteasma solară eminesciană!