O viață de hârtie


06:44timp citire
179accesări
16cititori
salvare

DONAȚI PENTRU SUSȚINEREA ZIARULUI:


După „lupte seculare” care au durat aproape jumătate de veac (de singurătate!), ca să parafrazez doi mari titani ai literaturii, după scrierea şi editarea a peste o sută optzeci de cărţi, în calitate de autor, am ajuns la o concluzie nefastă: totul a fost şi este în zadar. Nimic nu contează: nici arderea continuă, arderea pe rugul cuvintelor, arderea-de-tot din jertfele biblice, nici energiile (puterile telurice) consumate, nici timpul, nici banii, nici concediile sacrificate, nici viaţa socială inexistentă, după infinite dezamăgiri, a venit, în sfârşit, spre bucuria nebunilor, hotărârea mea. Nu voi mai publica nici o carte.


Scrisul va fi pentru mine un fel de rebus, de aritmogrife şi integrame, pentru pierderea timpului şi ţinerea minţilor între ţâţâne. Fiindcă ştiu că-i o maladie grozavă, incurabilă, de care nu mă poate scăpa nimeni decât Dumnezeu, voi continua să mâzgălesc pagini pentru relaxare, distracţie, pierdere de vreme. Doar pentru mine.

Am scris peste 40 de ani, aproape continuu: am pierdut oameni, fiinţe dragi, ocazii extraordinare, modalităţi de deconectare, pentru ce? Pentru nimic. Deşertăciune şi goană după vânt, vorba Ecleziastului.
Mi s-a năzărit mie că sunt altfel decât ceilalţi.
Nu sunt.

Sunt şi eu om, şi „ceea ce-i omenesc, nu-mi e străin”, aşa cum am vrut să cred. Nici mai cu moţ.

După ce am scris „Rai de taină”. Cartea celor o sută de cărţi” – de circa 500 de pagini, în care-mi treceam, meticulos succesele şi înfrângerile – am dăruit-o celei mai bune prietene. Rezultatul: am pierdut şi cartea şi prietena.
N-am făcut nici o lansare de teamă că o să-mi pierd toate cunoştinţele. La fel s-a întâmplat cu cele patru volume de critică eseistică dedicate operei lui Marin Preda – peste 1200 de pagini. Nici n-am arătat-o măcar. Am ajuns să-mi urăsc cărţile? Rodul dragostei şi al minţii mele? Se ruşinează o viitoare mămică de rodul pântecului ei? Apoi, de nou născutul ei?
Cred că da.
Mi-au devenit o povară, un bolovan pe care-l tot car pe umeri, escaladând everestul lumii. De câte ori îmi scapă, mă duc după el şi-l iau din nou în spinare. Mă opintesc şi o iau din nou de la capăt, cu toate sudorile şiroind pe faţă, pe gât, pe grumaz, până-n tălpi, dar nu las bolovanul din spate.
Îmi simt sufletul amputat, membrele vlăguite, spinarea încovoiată, picioarele – butuci, ochii pierduţi de atâta privire, genunchii în pioneze. Cui, ce-i pasă?

Travaliul acesta continuu m-a vlăguit peste măsură. N-am câştigat decât duşmani şi potrivnici. Cei cărora le-am întins o mână, mi-au dat brânci în hăul din care abia îi scosesem. La ce folos? Toate s-au dus.
Îmi enumăr anii. Îmi enumăr zilele rămase. Fac socoteala victoriilor şi înfrângerilor. Nu-mi iese niciodată. Încotro? Mereu mă întreb, dar niciodată nu-mi răspund.
Pe urmele cărţilor mele, dacă merg înapoi, nu găsesc nici măcar pumnul de cenuşă prelins pentru a recunoaşte drumul. Nimic nu e al meu. Nici măcar eu. Nu mă mai regăsesc, vai, în nimic şi în nimeni. Atunci?
De câte ori s-o iau de la capăt?
Drumul nu a fost deloc lin şi drept. Au fost şi noroaie, şi inundaţii şi bolovani şi pietriş şi asfalt și ziduri și garduri înalte. Dar mai ales, hăţişuri. De ce nu m-am oprit?
Din inerţie. Când pui frână brusc, rişti să te rostogoleşti mai departe, până ajungi într-un gard, ori într-un copac. Măcar ei să te îmbrăţişeze.

Câte gesturi inutile! Dacă le-aş fi folosit altcum, poate aş fi putut construi catedrale. Eu am construit catedrale de hârtie vopsite cu cerneală. De obicei, roşie. Ca şi sudoarea lui Isus pe munte în Joia trădării. Am crezut că dacă fac aşa ceva pentru oameni, ei vor fi fericiţi, bucuroşi. Nimic mai fals. Am năruit şi bruma de încredere şi simpatie pe care unii o mai aveau pentru mine. Am avut neobrăzarea să scriu aproape două sute de cărți. Şi altele vreo 50 care stau şi aşteaptă în sertare sau în memoria calculatorului. Poate mai multe. Cine pofteşte, poate să le numere. Oricum n-o să am şansa să le public pe toate. Nici nu e nevoie. De la început până la sfârşit spre început. Poate iese ceva din asta. Eu am obosit până să le şi număr. Cum mi-a spus odată un preot: Noi n-avem timp nici să citim măcar, cât aţi scris Dv.!

Port în mine o vină grozavă: am atentat la timpul semenilor mei, silindu-i să recunoască acest lucru.
Nu asta mi-a stat în intenţie. Pur şi simplu m-am lăsat furată de condei, am mers pe urma lui, unde m-a dus. Nici hăis! Nici cea! Nici prrr! Şi el n-a vrut să se oprească. Nici măcar acum, în al 24-lea ceas, ca să mă învăţ minte. Nu-mi recitesc cărţile. Nu pentru că nu mi-ar mai plăcea. Ci doar că uneori nu le mai recunosc nici eu, adică nu mai pot intra în starea de dinaintea sau din timpul creaţiei.
Mi-au devenit ostile şi uneori, le boscorodesc, aşa cum bătrânii boscorodesc obiectele din jur, de care se lovesc şi se învineţesc şi le trag câte un picior, slobozind şi câte o înjurătură. Naiba să le ia de lucruri că iar mi s-au pus în cale! De ce nu se dau deoparte? De ce nu mă lasă să trec şi mă încurcă? De ce îmi pun piedică? Îmi aduc aminte de un cuplet interpretat de venerabila artistă Tamara Buciuceanu Botez „Unde e iluziile mele / Care le-am pierdut?”

Cărţile mele au fost iluzii. În primul rând pentru mine. Ele mi-au hrănit imaginaţia, şi m-au făcut să merg mai departe. Chiar şi atunci când drumul meu se oprise, izbit de un zid. Toate le-am făcut în scris: am râs, am plâns, am suspinat, am binecuvântat, am zâmbit, am iubit şi-am urât.
O viaţă de hârtie, o viaţă pe hârtie.
O viaţă în origami. Diferite modele migălite manual din hârtie lucioasă, divers colorată. În felul cum le combini constă întreagă măiestria, arta aceasta, destul de efemeră, supusă intemperiilor. Şi totuşi, oamenii le colecţionează. Pentru frumuseţea lor absolut gratuită.
Dacă vrei să plantezi un copac sau o floare, caută un pământ bun. Şi el te va răsplăti. Eu am găsit şi pământ bun, şi bulbi sănătoşi. Plantele au crescut vioaie, le-am udat şi le-am dăruit lumina. De ce alţii vin şi le strivesc sub tălpi, neluând în seamă la frumuseţea şi parfumul lor, neasemuite? Aceasta e marea întrebare care mă frământă.

Când voi găsi răspunsul, poate îmi voi lua curajul să scriu mai departe.

TRANSMITE ARTICOLUL PRIN EMAIL

DONAȚI PENTRU SUSȚINEREA ZIARULUI:

Salvează la mărimea de: 10px 11px 12px
Despre autor

Cezarina Adamescu

Lista articolelor publicate în Ziarul România Rațională

06.06.2020
179 afișări
21.05.2020
372 afișări