Rusalcele sau Vântoasele

În mitologia şi folclorul românesc străvechi, Rusaliile sunt considerate femei fabuloase din categoria Ielelor.

Nu se cunoaste originea acestui mit, “iele“ nefiind un nume, ci pronumele personal feminin “ele“, rostit popular. 

Rusaliile sunt numite și Dânsele, Ielele, Paraidele, Sfintele, Şoimanele sau Zânele. Spre deosebire de celelalte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe pământ doar în anumite răstimpuri, mai ales în Săptămâna Rusaliilor.

Rusaliile erau, în mitologia populară, un tip de zâne care umblau pe pământ și prin aer fără a fi văzute de oameni. După unii, acestea rămâneau printre oameni aproape o lună.

Rusaliile erau respectate, însă nu erau îndrăgite pentru că, așa cum spun legendele, aduceau tot felul de boli. Din acest motiv, oamenii căutau tot felul de mijloace de apărare, precum pelinul și usturoiul, care se pare că nu le priau Rusaliilor, ținându-le la distanță, așa cum arată legendele

În „Descrierea Moldovei“, Dimitrie Cantemir nota că: „Mulțimea superstițioasă crede că dansul ritualic al Călușarilor, au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a așternut la pământ, aceia încep săriturile lor și, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat; în sfârșit, îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite și poruncesc bolii să iasă“.

Rusaliile/rusalcele, fiicele lui Rusalim împărat (sau in alte variante este amintit numele lui Alexandru Machedon), sunt personaje feminine malefice a căror existentă se petrece mai ales in văzduh, vara și în pădure. Una dintre calitățile lor principale este dansul deosebit de frumos. Dansează in aer sau pe pământ, noaptea, așezate in cerc, dar, dacă sunt zărite de un muritor sau dacă din greșeală cineva calcă pe locul, pe care au dansat ele (acolo iarba este arsă), acesta se îmbolnăvește foarte grav de o boală numită, in limbaj popular, “luat de Rusalii” sau “ologit de rusalce”.

Acest mit a fost suprapus ulterior peste sărbătoarea creștină post pascală a Cincizecimii si devenită Duminica Rusaliilor.

LEGENDA RUSALIILOR

În imaginarul popular,  „Rusaliile” continuă să apară drept zâne asemănătoare „Ielelor” și se povestește că sunt fiicele lui „Rusalim Împărat”, care au murit fecioare.

Această legendă are rădăcinile în vechile datini ale geto-dacilor, ce aveau o „Sărbătoarea a Trandafirilor” transformată destul de radical sub influența Cultului Solar autohton, fiind identificată mai târziu cu sărbătoarea creștină post pascală numită Duminica Rusaliilor, când – până în zilele noastre – casele și gospodăriile sunt împodobite cu ramuri verzi.

Numele sărbătorii Rusaliilor vine de la rădăcina "rosa" - trandafir.

În antichitatea carpato-danubiano-pontică, la sfârșitul primăverii, care coincide cu perioada de înflorire a trandafirilor, sărbătoarea rusaliilor, era respectată prin petreceri care țineau trei zile, în care se bea vârtos și toată lumea se lăsa in voia simțurilor "carnale", într-un dezmăț total, exact ca în bacanalele practicate de romani.

Cea mai importantă zi a lor va fi miercuri, când „Rusaliile” vor primi puterea peste vară de la „Caii Sântoaderului”, patroni ai primăverii, spre a putea guverna cum se cuvine anotimpul ce va să vină.

Acestei zile i se spune „Buciumul Rusaliilor” sau „Todorușele” și cade la jumătatea timpului dintre Paști și „Rusalii”, timp magic în care cerurile sunt deschise, iar oamenii trebuie să respecte numeroase interdicții pentru a se proteja de furia temutelor zâne.

Cine lucrează de ziua Todorușelor va fi ridicat în vârtejuri de pe pământ și „smintit” de „Rusalii”, grindina se va abate peste satul lui, apa se va revărsa peste ogoare, pomii se vor usca și casele vor lua foc.

După ce părăsesc mormintele în Joia Mare și petrec Paștele cu cei vii, „Rusaliile” nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Pentru a le face să plece, oamenii le aduc ofrande și le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele: „Todorușele”, „Duminica Rusaliilor”, prima zi din postul Sfântului Petru. Țăranii se tem nespus de ele, poartă foi de pelin la brâu și usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porții iar în ziua de „Rusalii” intră în jocul magico-ritual al „Călușului”, convinși că doar călușarii le pot îmblânzi și trimite în lumea de unde au venit. Nu le spun niciodată pe nume, de teamă că prin cuvânt le-ar putea invoca. Le spun „Dânsele”, „Ielele”, iar atunci când doresc să le intre în grații le alintă: „Măiestrele”, „Frumoasele”, „Domnițele”, „Muşatele”, „Fetele Câmpului” sau „Împărătesele Văzduhului”. Numele lor sunt tainice și se povestește că doar vrăjitoarele le cunosc.

Luna lui „Florar” dezlănțuie și dansurile „Ielelor”. Seducătoare, zburdalnice, tinere și frumoase sunt asemenea „Nimfelor”, „Naiadelor” și „Dryadelor”, dansează în horă iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine calcă locul însemnat de Iele înnebunește, cine din întâmplare le aude cântecul rămâne mut, iar cine bea apă din izvoarele lor primește pedepse cumplite, pe care numai jocul călușarilor le mai poate dezlega.

Boala pricinuită de Iele e nepământeană, misterioasă și aproape fără de leac. Țăranii nu au vrut să-i pună un nume și îi zic „luat de Rusalii”.

„Sălașul Ielelor” poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte albe sau străvezii, încununate cu flori și părul despletit, revărsat peste sânii goi. Alteori apar ca niște năluci, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. „Ielele” nu au viață individuală, umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri.