Încărcare
Scurt prolog
Iubire se numeÈ™te că e femeie. Femininul din noi, feminitatea. Partea aceea care te face să te ghemuieÈ™ti de È™i în durerea facerii.
Iubirea se numește că e definiția femeii. Femeia aceea care se naște din Dumnezeu spre dumnezeirea fiecăruia din noi.
Femeia este iubire!
Și începe cu ochiul plin de lacrimi care strigă după eternitate.
Femeia niciodată nu se satură. Femeia nu e niciodată plină, cu toate rotunjimile ei, ea, femeia doreÈ™te să iubească permanent, să fie iubită permanent. Femeia are curajul cosmosului, È›ese aripi cu toată iubirea neajunsului univers, adună în ele zborul păsării din oul creaÈ›iei. Femeia spală picioare la nesfârÈ™it, ridică la cer tălpi È™i pășeÈ™te orbecăind cu singura lumânare în mâini: Iubirea!
Iubirea, femeia, niciodată suficiente una alteia...
Femeia, iubirea... părÈ›i confuze, femeia fără iubire, iubirea fără femeie, niciodată existente, niciodată existenÈ›iale, niciodată în abis, permanent abisale!
Femeia...
Femeia care iubeÈ™te până la capăt, incoerentă, inconÈ™tientă, fără arme, decât spirit, goală în trup fără iubire, goală de trup fără aceasta.
Iubirea, femeie!
Femeia plină de raÈ›iunea materialului, iubirea, materială doar în femeie.
Dincolo de acestea, femeia, dezicându-se de atuurile ei atunci când iubirea nu e materializată, când suferinÈ›a taie capete, la propriu È™i la figurat.
Femeia, păcat. Femeia, capăt de linie È™i început de drum. Femeia, permanent cerând iertare unei iubiri atroce, fără de care planeta nu ar fi.
Când femeia nu va mai fi rugă, iubirea va pieri. Și din iubirea ei prea mare, încă se agonizează, încă sunt suferinÈ›e care ard, încă...se mai moare. Iubirea se cheamă că este femeie!
De n-ar fi aÈ™a s-ar auzi toate gemetele, toate abandonările ca într-un ecou.
Femeia, peste neputință, peste ură, peste nesentiment, naÈ™te, se multiplică, iubeÈ™te! :i atunci cănd se reneagă înseamnă că strigă, instigă, îndeamnă la Iubire!
Am început articolul cu femeia pentru că avem nevoie de Iubire, de energie feminină ca să putem să fim în CreaÅ£ia Divină, în energii ale renaÅŸterii.
Bărbatul este RaÅ£iunea, energia solară, acÅ£iunea, pe când femeia este doar Facerea!
Cum aÅŸ putea să încep aceast prim articol în noul ziar ROMÂNIA RAÈšIONALÄ‚ decât promovând o poetă prietenă care, pe toată această perioadă , doar s-a dăruit pe sine ca om È™i asistentă medicală, fiind în prima linie a celor care s-au sacrificat în spitalele româneÈ™ti È™i din lume, o femeie plină de iubirea de semeni?
Ce învățăm să facem în perioade unice, când frica te sigilează într-o paralizie totală? Să învățăm să ne echilibrăm. Să ne interiorizăm È™i să lăsăm să ne naÈ™tem iar È™i iar È™i iar....
Debutând în 2016 cu o carte care a surprins plăcut cititorii, poeta Nicoleta Dumitru MuÈ™at vine È™i de data aceasta să ne încânte cu poezii de o căldură sufletească aparte.
”Stai timp”. Cartea de debut . În care spuneam, la un moment dat, că tot ceea ce scrie este de calitate, că nimic nu este scris la întâmplare È™i că scriitoarea cotrobăie prin toate ungherele naturii È™i ale sufletului găsind subiecte de titlu din absolut tot. Și mai spuneam aÈ™a: AÈ™ întreba-o curioasă ce înÈ›elege ea , ca mânuitor al penelului È™i ce conotaÈ›ie dă cuvântului ”tot”? Și încheiam prefaÈ›a, concluzionând: Sunt sigură că mi-ar răspunde cu încă câteva volume la care ar adăuga menÈ›iunea ”Va urma”.
”Răcoarea aripii de fluture”. Un nou titlu, poate că, acelaÈ™i registru, dar, o poezie cu mult mai profundă, cu mult mai metaforizată, cu mult mai prelucrată.
Păi... ciulinii aceștia ai Bărăganului stepos sunt consecvenți și dau... cele mai minunate flori!
Soarele nu face decât să veÈ™nicească culoarea È™i, pierduÈ›i prafului de la margine de drum, să strălucească cu o È™i mai mare intensitate.
Iar Nicoleta, cum spuneam și la primul volum, e a stepei, a Bărăganului.
Revenind la volumul pe care am deosebita plăcere să-l citesc înaintea multora È™i să-mi aÈ™tern umilele păreri, spun că ar trebui citit spre a fi înÈ›eleasă candoarea caracteristică poetei.
Răcoarea aripii de fluture, fâlfiala ei abia sesizabilă, zborul scurt , gingaÈ™, dăruit în totalitate unei singure zi, se face simÈ›ită încă de la prima poezie din volum intitulată sugestiv SÄ‚RUTÄ‚RI DE IARNÄ‚.
Eu n-am să fac altceva decât să picur vers spre încântare din poezii de o deosebită gingășie.
AÈ™a-i că e o iarnă desfiinÈ›ată, o iarnă atinsă de aripa de flutur, o iarnă spășită, spălând în aripi de zăpadă infinitul? Fluturi? O, da!Cad fulgi de nea È™i buzele-mi sărută
Sărutări de iarnă
Și-mi deseneaza amprente de răcoare,
Un vânt gelos, în grabă îl usucă,
Ca nu cumva, în mine, o iarnă să strecoare.
Ce poate fi mai frumos decât să iubeÈ™ti într-atât, încât să-È›i fie frig ”fără noi”?Mi-e frig fără tine,
MI-E TEAMÄ‚ ... CUGET
Mi-e frig fără noi,
Mi-e rece-n suspine
Mi-e teamă de ploi.
Poeta vine È™i ne îndeamnă într-un timp anost la cel mai înălțător sentiment, iubirea :Și mă întorc din vremea în care,
De departe ..
Plouă cu flori din ierni depărtate,
Când apa dispare din marea cea mare
Și-n zare apar curcubee florate
Dacă ar fi să stai cu ochii închiÈ™i È›i-ai imagina o pădure plină de fluturi, tu, atins de aripile lor È™i restul... doar iubire... AÈ™a-i?!Stau zâmbetele-n ramuri,
La cules de iubire
Pentru a fi culese,
Cuvintele-n ciorchini,
S-au copt din primăvară,
S-a copt și fericirea,
În vârf de crengi înalte
Arome-mbătătoare,
Ca dintr-un nor.
În toate versurile, deÈ™i candide, se vede maturitatea cu care poeta îmbracă versurile în metafore, însă, aici, fluturele se transformă într-o umbră dezbrăcată, goală de tot ce e lumesc, îmbrăcată doar în aripă.Dezbracă-te de dor, de noapte
Dezbracă-te, umbră!
Și stai in luna mea, din Mai,
Ascult-o când de șoapte-i plină
Și fă-o luna-n care stai!
Nu vreau să plictisesc cititorul cu păreri personale, doar vreau să-l plimb puÈ›in pe tărâmul acesta minunat al versurilor poetei Nicoleta Dumitru MuÈ™at. Un vers matur dar deopotrivă fin că praful diamantin de pe aripile fluturilor.De piatră inima de aÈ™ avea,
O inimă ca un ceasornic
Aș pune-o altar în calea ta
Și piatra-aș face-o munți de munți
Să fie veac pentru sorginți.
N-am să pot încheia fără a vă aduce în ATENÈšIE È™i poezia care marchează prin titlu È™i substanță acest volum, o poezie care aruncă raze spre un viitor ,plin de iubire, de aripi, de doruri, de patimi, de tot ce e frumos . Dacă m-aÈ›i întreba, m-aÈ™ închide cu volumul poetei într-o poieniță, aÈ™ trage uÈ™a, m-aÈ™ zăvorî È™i v-aÈ™ lăsa să priviÈ›i doar puÈ›in pe gaura cheii. Nu sunt la fel de deschisă precum este poeta , care se lasă, după cum vedeÈ›i, în mâinile voastre, în gândurile voastre, în sufletele voastre.
Înainte de a pune punct scurtei cronici, nu-i doresc poetei decât... la cât mai multe cărÈ›i! Cititorul are nevoie mai ales de ”Răcoarea aripii de fluture:
Fluturii sunt cei mai nimeriÈ›i în perioada aceasta. Să zburăm deasupra tuturor relelor È™i să ne încărcăm cu ”răcoarea aripii de fluture”!Și după visu-albastru se nasc din nou alÈ›i fluturi
Răcoarea aripii de fluture
Brodând răcori de aripi pe-oglinzile din zori,
Eu am lipsit o noapte, cât am dormit în sânuri
Ce mă renasc mai vie, mai proaspătă ca ieri.
MÂINE VOM AVEA IAR SOARE
Timpul parcă nu mai este și parcă nici nu a fost,
Stele au obosit sub noapte, cad și ziua fără rost
Suflete nevinovate rătăcesc fără motiv
Ca un cântec fără nume, fără loc pe portativ.
Ciripit de păsărele, frunze înverzind pe ram
Sunt stinghere acum prin aer, oamenii nu mai au neam,
Stau străini după ferestre lacrimi le sunt azi surori
Spulberâdu-le deodată aÈ™teptate sărbători.
Dar… vor înflori salcâmii sub privirea noastră clară
Vom dansa sub cerul liber într-un cerc unirea iară
Ne vom strânge primăvara, chiar de nu va fi întreagă
Vom fi fluturii iertării și-om iubi fără de grabă.
Vom dansa cu vântu-n plete pe acordurile de crin
Ne vom vindeca de ură și de-amarul din venin
Și pe fruntea de lumină din cer ne va curge mir
Din frunzișul vieții noastre vom renaște fir cu fir.
Vom așterne iar covoare pe sub vise spulberate
De un ieri neîndemănatic , de gânduri aglomerate
Fluturi tandri or sa danseze pe la tâmple încreÈ›ite
Vom simÈ›i iar primăvara cu magnolii înflorite.
Am trăit atâta teamă crezând că ne e in zadar
Rugile fardate-n aur printre nopți de chihlimbar
Cât nesomn ne-a stat de veghe pe un drum către abis
Azi renaÈ™tem încă o data dintr-un iad în paradis.
(Nicoleta Mușat, 26.03.2020)
Cu speranÈ›a în suflet să avem curajul să fim prin esență doar iubire, doar dăruire căci aceasta înseamnă evoluÈ›ia! Vă invit la cultură, vă invit la evoluÈ›ie!