-
Încărcare
Încărcare
Într-o lume în care nimic nu mai contează și totul este aruncat la nimereală... până și zâmbetul unui copil, care este ascuns de masca disperării, a manipulării, începe sa pălească ușor și pe nesimțite. Noi nu realizăm! Pentru că nu mai știm ce înseamnă nimic, nici măcar acel instinct animalic, de a ne apără copiii, familia, neamul sau istoria. Nimic din toate acestea nu mai există!
Spun toate acestea nu din dorința de a crea o poveste frumoasă, ci din datoria de a spune adevărul nerostit de mulți și trăit de toți.
Este o dimineață frumoasă de Decembrie. De fapt este 1 Decembrie, o zi care, cu ceva vreme în urmă, a scos din case și a adus de la sute de km prin nămeți de zăpadă, oamenii împreună.
După o noapte albă, plină de gânduri negre și două ore de dormit, mă trezesc bucuros că poate acum... acum la ceas de răscruce... lumea s-a trezit și a înțeles că astăzi, este Ziua Cea Mare, Ziua Unității tuturor românilor.
Nici nu apuc bine sa mă trezesc și suna telefonul…
„- Hai bre, nu te mai treziși, ca încep ăștia fără tine!”
Amețit, după două ore de somn, mă uit ciudat la telefon și mă întreb dacă nu cumva am uitat ceva, sa fiu undeva, cu cineva... la o ora anume. Un râs șugubăț, se aude de la celălalt capăt al firului...
„- Hai Mărine, că se răcește cafeaua…! „
Încă adormit și luat pe nepregătite, răspund automat:
„- Ține-o caldă că viu acu!”
Cinci minute mai târziu, în fața blocului, pornesc motocicleta, așteptând cuminte să se încălzească. După un drum scurt, ajung în centru, sperând să găsesc miile de oameni și sutele de copii dornici de a vedea parada militară...
Opresc motorul în fata primăriei și mă uit surprins că, în afara de vreo doi amețiți (ca mine), nu este nimeni. Mă apropii și întreb, oarecum rușinat de neștiința mea:
„- Nu vă suparăți, aici se ține parada militară?”
Crezând că fac mișto de ei, se întorc cu spatele ignorându-mi prezenta și întrebarea.
Parchez motocicleta oleacă mai încolo și mă întorc la primărie, nedumerit încă de ceea ce se întâmplă. Ajungând în fața primăriei, dau nas în nas cu doi amici ce lucrează la jandarmerie.
„- ’Neața fraților, le zic, ce se întâmplă aici și ce este cu gardul asta de împrejmuiește Primăria?
- Mărine, îmi zice unul dintre ei, tu nu știi că este pandemie?
- Ba da, îi zic, gândind ca nu are rost să ne afundăm în polemici. Dar ce treaba are gardul cu Covidul ?
- Păi are, îmi zice, că nu trebuie să fie mai mult de 100 de persoane.”
Este ora 10:40, la ora 12, ar trebui să înceapă parada și, bineînțeles, nelipsitele discursuri politicienești. Între timp lumea începe să se adune.
Când spun lumea, vreau sa spun 20-30 de persoane. Se făcu ora 12 și începu „distracția”, mai bine zis circul. După două melodii cântate de fanfara militară, politicienii încep a-și da concursul.
Discursurile încep a curge, subliniind faptul că, datorita „pandemiei”, ei nu au putut realiza ce și-au propus, scoțând în evidență importanța zilei de 1 Decembrie.
După o „aruncare” de coroane la baza celui care a fost Alexandru Ioan Cuza, ceremonia de 1 Decembrie, a luat sfârșit!
Asta a însemnat 1 Decembrie pentru Craiova!
Aș putea spune, fără să greșesc, că încă o pagina a istoriei, a fost trecută în neființă, cum s-a întâmplat și cu celelalte sărbători.
Bine ați venit în România, unde nimic nu contează, cu excepția prezenței la vot!!!
Din Craiova, ce s-a vrut a fi o capitală Europeană, am ajuns să fim un oraș cenușiu, lipsit de vlagă și timorat de o frica a fricii, bazată pe o iluzie a unei iluzii.
La mulți ani România! - O urare, care și ea își pierde din însemnătate….
