Votul - libertate fără răspundere?

Prima dată în viață „te votezi” la grădiniță sau la școală: „Cine vrea să iasă la toaletă?” și ridici mânuța și ieși astfel în evidență și „te lasă” să mergi! În subconștientul tău s-a format deja ideea de „ieșire în evidență” și ideea de manifestare a acesteia. Mai apoi „te votezi” când întreabă educatoarea sau învățătoarea: „Cine vrea să meargă în curte la joacă?”. Și ridici mânuța frumos și te duci la joacă!

Ei, și vine vremea aceea frumoasă în care învățătoarea întrebă „mieros”: „Cine vrea notă azi? Pe cine să ascult?”. Și devii brusc foarte responsabil în raport cu „propunerea”: te uiți cât mai pe furiș în clasă și ... dacă ai învățat ridici mânuța, dacă te simți nesigur, îi lași pe alții să o ridice!
 

Primii pași spre democrație se fac încă de la prima ridicare de mânuță! Atunci votezi prima dată! Atunci, în funcție de condițiile specifice momentului, votul tău contează raportat la necesitățile tale simple.

Trec anii și prin liceu „se alege” (mai mult numește) un „șef de clasă”. Momentul „alegerii” îți va rămâne în memorie multă vreme indiferent cu ai privi lucrurile. Dacă îți convine de persoana respectivă (a se înțelege – nu îți este antipatică) sau dacă îți convine că a fost altcineva ales și nu tu, atunci lucrurile merg spre bine. Dacă nu-ți convine persoana aleasă șef de clasă, iei atitudine pe măsura „putirinței” tale: o eviți, faci front comun cu alții, sau (mai rar) te opui dirigintelui și îi spui în fața tuturor că nu vrei ca persoana respectivă să fie șef de clasă. Bineînțeles că vei primi și întrebarea „Atunci pe cine propui să punem?”. Și uite așa devii din oponent al unei decizii superioare, responsabil cu asumarea unei propuneri care privește mai mulți oameni.

Povestea este reală și a fost relatată cu scopul de a scoate în evidență evoluția gândirii umane în raport cu votul!

Exprimarea unui vot se face condiționat de factorii proprii, specifici ție care persoană sau ca familie, raportați la factorii externi. „Bătălia” din mintea ta pentru alegerea unei opțiuni din cele disponibile cunoaște intensități diferite în funcție de un cumul de factori, idei, concepte, ipoteze, informații colaterale, interese personale sau de grup, etc.

Dacă atunci când erai copil alegeai să mergi la joacă în loc să rămâi în clasă, o făceai pentru că îți era cunoscut faptul că joaca este o plăcere. Răspundeai unei nevoi simple!

Atunci când erai în școală înțelegeai problema și alegeai în funcție de factori care îți erau cunoscuți (știai destul de bine dacă ți-ai făcute temele sau nu, dacă erai pregătit să răspunzi sau nu).

Viața de adult te aduce în poziția în care trebuie să alegi în situația în care nu știi foarte multe lucruri. Plecând de la „Ce îmi doresc în viață?” pe baza informațiilor acumulate prin experiența de viață proprie și a celor „servite” de mediul înconjurător, alegerile tale devin mai dificil de făcut.

O întreagă poveste ... cunoscută, scrisă și rescrisă de mulți și în multe forme. Dar necesar a fi reamintită atunci când discutăm de libertatea exprimării votului și calitatea rezultatelor date de calitatea cetățenilor cu drept de vot.

Este cert că nu ne naștem egali. Fiecare are un bagaj genetic diferit, care conferă unicitatea genetică a individului. Restul factorilor înconjurători (familie, rude, locul, educația, școala, experiența, etc.) nu fac decât să contribuie la amplificarea unicității. Fiecare suntem unici și toți unicii împreună formează națiunea. Națiunea (ca și armata) este la fel de puternică pe cât este cel mai slab dintre membrii (soldații) săi.

Natura ne-a arătat că pentru protejarea celor slabi, cei puternici creează reguli care să genereze creșterea puterii celor slabi până la pragul la care aceștia să poată contribui la dezvoltarea societății din care fac parte. La fel procedează și oamenii: creează reguli de „protecție socială” care să garanteze un minim de standard de existență pentru cei mai slabi, în schimbul alegeri voluntare a statutului de „susținut de restul”. Din păcate regulile de „protecție socială” sunt pline de lacune și permit „trecerea” la statutul de „susținut de restul” a unui număr semnificativ de cetățeni. „Căutarea” poziționării sub acest statut are ca punct de plecare posibilitatea de a nu face nimic (sub unul dintre pretextele vagi sau neclare din legislație) și de a primi minimul necesar existenței, în schimbul deplasării o dată la patru la urne și al ștampilării „după dictare”.

Această cantitate de votanți cu statut de „susținut de restul” este suficient de mare încât să trezească interesul tuturor partidelor aflate „în buget”. Din bugetul primit prin lege (adică tot de la restul, dar plătitori de taxe) s-a ajuns la situația „mituirii” masei electorale „susținută de restul” aflată în coada clasamentului contribuției la dezvoltarea țării. Regulile actuale ale jocului îi permit să voteze și individului aflat în starea „susținut de restul”!

Există, bineînțeles, și situația în care cetățeanul cu drept de vot, nu reușește să citească și să își scrie numele sau adresa din cartea de identitate.

Chiar dacă autoritățile „s-au îngrijit” să-i dea până și permis – contrar rațiunii legii! Mulți înțeleg fenomenul exprimării votului într-un mod simplist „Votez pe ăia care îi susține șefu’ de la permise, că ăla mi-a dat permisu’, și-a fost băiat OK!”. Nivelul de „înțelegere” de care dă dovadă acest tip de cetățean cu drept de vot este similar celui pe care îl are un copil care nu ridică mâna atunci când se caută un doritor de notă. Nu poate fi considerat pregătit! Regulile actuale ale jocului îi permit să voteze și individului aflat în starea de analfabet real!

Crescând puțin standardul de la analfabet, ca persoană incapabilă să scrie și să „citește” și trecând la standardul de „a terminat școala primară” începem să vedem capacități de raționare amplificate de gradul de cunoștințe existent în mintea omului. Cei care au terminat școala primară, reușesc să înțeleagă că ... nu pot înțelege tot și se „orientează” foarte mult după ce spun alții din jurul lor. Nu doar după ce spune unul singur. Un dram de școală primară adunat în cunoștințele unui om face diferența față de cel complet analfabet inclusiv în viața de zi cu zi.

Cu cât crește „dramul de școală”, cu atât se amplifică posibilitățile de înțelegere a sensului pe care îl are exprimarea votului.

O atenție specială trebuie acordată celor care au terminat, într-un fel sau altul, la o vârstă sau alta, liceul! Cei mai mulți dintre votanții activi se găsesc în acest „perimetru cultural”. „Sărbătoarea” absolvirii unui liceu este modalitatea care generează senzația de „deșteptăciune” și „mândria de a fi deștept”.

„Grija” purtată de clasa politică ai ultimilor 30 de ani, acestei categorii de cetățeni cu drept de vot, s-a manifestat în sensul strict al limitării în plan vertical a gradului de cultură, sub pretextul „armonizării” cunoștințelor minime necesare dezvoltării personalității individului și dezvoltării contribuției sale la societatea care l-a educat. Nu mai este de mult un secret faptul că „evoluția” cunoștințelor dobândite de actualii „sărbătoriți” la absolvire este mult sub nivelul celor care au absolvit liceul acum 30 de ani. Peste tot, inclusiv în gura parlamentarilor și miniștrilor, auzi: „Școala de acum este praf.Nu se compară ce am făcut eu în liceu, cu ce fac ăștia acum!”.

Pericolul la care este expusă societatea atunci când această categorie de cetățeni este direct proporțional cu lipsa „pregătirii minime” acumulate.

Dacă adăugăm și faptul că propozițiile lungi sunt de obicei „obositoare” și ei se limitează la a da importanță numai cuvintelor aflate în prima parte, vom constata că pericolul a crescut semnificativ! Creșterea exponențială a pericolului în care este pusă societatea apare în momentul în care vocea lor se face auzită cu enunțuri limitate la primele cuvinte înmagazinate. Pentru ei „cuvintele cheie” ale unei propoziții reprezintă maximul de înțelepciune acordată subiectului. Restul nu contează! Și cel mai grav este că majoritatea acestor cetățeni cu drept de vot sunt cei mai vocali. Și pentru că într-adevăr „spun tot ce știu”, convingerea cu care o fac este molipsitoare. Nici măcar nu stau să se întrebe dacă există mai multe continuări la scurta lor propoziție enunțată.

Va urma