Votul obligatoriu – o soluție?

Este votul cel mai important lucru într-o democrație? Ce reprezintă votul obligatoriu? Există țări democrate care adoptă în prezent un astfel de sistem? Afectează absenteismul democrația? Se poate adapta un astfel de sistem realității românești?

Tocmai ce s-au desfășurat alegerile parlamentare în România – ținute în contextul unei pandemii prost gestionate de către actuala guvernare. 6 decembrie 2020 va rămâne în istoria României drept o zi nefastă pentru democrație. În 30 de ani, a fost cea mai slabă prezență la vot – 31,84%. Sigur, motivele pot fi multe: frica de pandemie, zi de sărbătoare frigul de afară, limitarea secțiilor de votaqre. Dar oare acestea sunt reale? Nu cumva dezinteresul cetățenilor față de politică se datorează proastelor măsuri pe care aceștia le promulgă și le promovează? Nu cumva dezgustul și „statul acasă” sunt datorate incompetenței și a erodării clasei politice actuale?

DEMOCRAȚIA, REPREZENTAREA ȘI LEGITIMITATEA

Democrația în sine reprezintă un ideal, fiind într-o continuă schimbare, adaptată la nevoile poporului – după cum o sugerează și numele. Într-un cadru mai restrâns, idealul democratic se reflectă atunci când votul este același și pentru cel bogat sau cel sărac, și pentru cel educat sau cel ignorant. De asemenea, idealul democratic este atunci când guvernanții, dar și guvernații, muncesc în și spre binele comun (și nu spre interese proprii)[1].

Pentru un simplu cetățean, democrația se poate reduce doar la două cuvinte: alegeri libere, reprezentând singura formă prin care se oferă posibilitatea participării politice. Prin urmare, apreciem deci că cerințele și așteptările cetățenilor trebuie să fie respectate, iar sistemul electoral adoptat să ofere legitimitate aleșilor. Acest lucru, în perspectiva mea, reprezintă o componentă cu adevărat vitală într-o demcorație.

Regulile sistemului electoral definește și structurează jocul politic. Se stabilește cum este ales un candidat, cum se va desfășura campania, care va fi rolul partidelor și a liderilor politici și cum vor vota cetățenii. Bineînțeles, aceste sisteme electorale sunt atent concepute pentru condițiile sociale din țara ori țările unde se pun în aplicare.

De asemenea, într-o democrație ori un ideal democratic se pune preț pe termenul de libertate, susținându-se afirmația că cele două se suprapun. Amplificând-o mereu, libertatea de acum nu mai reprezintă ceea ce semnifica ieri – născându-se dezbateri filosofice ample pe această temă. Spectrul este foarte larg.

Orice persoană este liberă să întreprindă orice acțiune voiește, atât timp cât are puterea de a o face și nu contravine legilor statului respectiv, sau altfel, va suporta repercusiunile prin diferite sancțiuni. În esență, în foarte multe cazuri, conceptul de libertate și de drepturi se suprapun, pentru că unele acțiuni sau fapte sunt menite să fie garantate, altele nu. Unele sunt protejate și recunoscute, iar altele, după cum am mai spus, nu. Libertatea conștiintei, libertatea de exprimare, libertatea informației, libertatea economică sunt doar câteva din libertățile ce trebuie garantate de orice democrație cu orice preț. De asemenea, aceste două valori, egalitate și libertate, merg mână în mână. Cu toții trebuie să fie egali în libertăți.

Fiecare stat democratic deține câte un sistem prin care se asigură reprezentarea politică. Aceasta este asigurată printr-un drept electoral. Puterea executivă la diferite nivele – guvern sau administrație locală – emană de la normele legislative și adoptate de aceste organe alese periodic. Este un dat faptul că alegerile pot fi văzute ca și o condiție necesară, dar nu întotdeauna suficientă în exercitarea puterii politice într-un regim democratic.

Legitimarea socială a puterii se face prin intermediul alegerilor. Sistemului politic îi este oferită legitimarea prin manifestarea prin vot a cetățenilor. Chiar dacă regulile și procedurile adoptate în vederea unui sistem electoral se decid între competitori, participarea cetățenească este cea care oferă sau nu legitimitate unui partid, unui guvern, unui ales. Alegerile legitimează practic întregul sistem politic și instituțiile acestuia, întrucât votul exprimă încrederea acordată atât competitorului, a celui care candidează, cât și partidelor[2].

DREPTUL DE A ALEGE – O RESPONSABILITATE SAU UN FAPT ARBITRAR?

Dreptul de a alege figurează în Constituția României cu numele de Dreptul de vot (*art. 36), încadrtat fiind în capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale, Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, după cum urmează:

”(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv”.

”(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.

Funcțiile publice eligibile și condițiile în care cetățenii își exercită dreptul de a alege sunt la dispoziția fiecărui stat, care dispune de dreptul suveran de a le stabili. Constituția României oferă câteva însușiri votului, după cum urmează:

”Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber   exprimat, potrivit legii electorale”^[3].

”Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber     exprimat”^[4].

Caracterul liber al votului dă posibilitatea alegătorului de a participa sau nu la alegeri, de a-și manifesta singur opțiunea pentru un candidat sau partid, fără să fie constrâns sau tras la răspundere pentru alegerea făcută.

La celălalt pol se află votul obligatoriu, considerată una dintre soluțiile pentru rezolvarea problemei absenteismului electoral. Însă, un argument în defavoarea acestui lucru este faptul că această metodă nu-i va face pe alegători să fie mai responsabili în deciziile pe care le fac, ci doar să se prezinte la vot pentru a evita sancțiunile impuse. Însă, chiar dacă s-ar prezenta mai mulți alegători la vot, forțați fiind să voteze, aceștia ar oferi o așa-numită legitimitate superficială și artificială instituțiilor politice. Chiar dacă ar spori spiritul civic și ideea de responsabilitate, cei care sunt împotriva introducerii acestui tip de vot susțin că votul în sine reprezintă un drept și nu o obligație. Prezența la vot reprezintă chiar o declarație politică din partea cetățenilor, arătând nevoia unei schimbări în clasa politică. Problema absenteismului se face resimțită în toată lumea, deci România nu este un caz izolat.

Pentru a oferi câteva exemple, avem Belgia, care introduce votul obligatoriu în 1849 pentru bărbați și în 1949 pentru femei. Persoanele care nu au  votat în patru alegeri consecutive își pot pierde acest drept până la 15 ani^[5]. Australia este și ea părtașă acestui sistem, introducând votul obligatoriu din anul 1924 – singurele sancțiuni impuse absenteismului nejustificat fiind amenzile. Din 1926, Grecia s-a alăturat și ea țărilor care avea adoptat acest sistem – menținut și în ziua de azi.

În Cipru s-a introdus în anul 1960, iar singurele sancțiuni care se aplică sunt amenzile^[6]. Bulgaria a adoptat acest tip de sistem în anul 2016 – fiind țara cu care România se aseamănă izbitor de mult din punct de vedere istoric, social, economic cât și al parcursului internațional.

Luxemburg are încă un sistem și mai interesant. Până la vârsta de 70 de ani, votul este obligatoriu, devenind, mai apoi, voluntar.

În afara țărilor europene (*și a Australiei) mai sus menționate, țări precum Argentina, RD Congo, Costa Rica. Republica Dominicană, Ecuador, Egipt, Gabon, Honduras, Lebanon, Mexic, Nauru, Panama, Paraguay, Peru, Tailanda, Turcia și Uruguay – sunt celelalte state care adoptă votul obligatoriu. De asemenea, este o metodă practicată și în statul Georgia din SUA.

Aceste state văd votul ca fiind responsabilitate și o datorie a cetățeanului.

Am amintit pe parcursul lucrării de legitimitate. Un argument în favoarea votului obligatoriu îl reprezintă caracterul numărului de cetățeni activi și participanți în cadrul alegerilor. Indiferent că vorbim de vot ca fiind un act voluntar ori un act responsabil, de datorie – acesta crește spiritul civic și sporește educația politică într-o democrație.

De asemenea, resursele exarcerbate folosite de partide în campaniile electorale din fondul statului sunt reduse semnificativ. Fiecare dintre cetățeni cu drept de vot va trebui să ia decizii raționale.

În mod indirect, listele elctorale vor trebui modificate, pentru a prezenta numărul real de votanți din țară. Și, cum democrația reprezintă „guvernarea de către popor” – ce poate fi mai benefic pentru un stat care ar pune în practică acest lucru? Reprezentantul trebuie ales de către toți cetățenii care a obținut acest drept, nu doar de o parte, care se divide iarăși.

ABSENTEISMUL ȘI LIPSA ÎNCREDERII ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE

Mai mult decât atât, ne confruntăm cu un deficit democratic instalat în România. Nivelul de încredere al românilor față de instituțiile interne ale statului este extrem de scăzut. Într-un sondaj INSCOP din 22 martie 2019[7], 88,4% au încredere puțină sau foarte puțină în Parlament. În aceeași situație sunt și partidele politice, unde 87,4% au încredere puțină sau foarte puțină în aceste structuri. Urmează Guvernul cu lipsă de încredere, apoi Curtea Constituțională, Consiliul Județean, Presa, SRI, SIE, BNR, Primăria, Președinția, DNA, Poliția și Jandarmeria. Toate aceste instituții duc lipsă de încedere din partea cetățenilor, iar falia pare să se adâncească cu fiecare zi.

De-alungul timpului, partidele politice și politicienii au dat dovadă de aroganță, infatuare și dispreț la adresa alegătorilor și cetățenilor. În România, guvernanții se simt intangibili, în timp ce guvernații se simt neputincioși. Folosindu-se de sfoirle instituționale, aleșii preferă să-și consolideze puterea prin acte de corupție – care într-un final au dus la ruptura cetățean-ales. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care cetățenii preferă să rămână acasă și să nu participe la actul democratic al votului. Ei sunt cu gândul la celebra remarcă al lui Stalin, care spune că „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.

PARTICIPAREA LA VOT ÎN ULTIMUL DECENIU

Toate lucrurile amintite mai sus au făcut ca absenteimul în România să fie la cote îngrijorătoare (*cu excepția câtorva cazuri). În cele ce urmează, o să fac o scurtă analiză a prezenței la vot la alegerile din ultimul deceniu – în ordine crescătoare, până în prezent.

Pe 7 iunie 2009 aveau loc alegerile europarlamentare – al doilea scrutin după ce România a intrat în Uniunea Europeană. Atunci, doar 27,21% din numărul alegătorilor înscriși pe listele electorale și-au prezentat opțiunea în alegerea viitorilor membrii ai Parlamentului European[8]. Atunci, media europeană a fost de 42,97%[9].

Pe 22 noiembrie, același an, avea loc primul tur în alegerile pentru Președinția României, desfășurat odată cu referendumul național. Prezența a fost de 53,52%[10].

În 20 de județe a fost înregistrată o participare mai mare decât media prezenței naționale. În cel de-al doilea tur, desfășurat pe 6 decembrie 2009, s-au prezentat la urne 56,99% dintre alegători[11]. Cu aproximativ 3 procente mai mult decât în primul tur.

În 2012, pe data de 10 iunie, au avut loc alegerile locale. Din totalul de înscriși pe listele electorale, s-au prezentat la urne 56,39%[12]. În București, prezența a fost de 44,26%, cu un deficit de peste 12 procente față de media națională.

Alegerile pentru Parlamentul României desfășurate pe data de 9 decembrie 2012 s-au soldat cu o prezență de doar 41,72%[13]. În doar trei județe s-a înregistrat o prezență de peste 50% din totalul alegătorilor înscriși pe liste. Așadar, intervine, din nou, problema legitimității mandatului 2012-2016. Motivele absenteismului sunt enumerate mai sus. Ținând cont de participarea sub 50% a alegătorilor și de fracționarea acestora pentru partide ori candidați diferiți, ce reprezentativitate au avut membrii legislativului, cât și executivul în acel mandat?

A treia alegere pe care cetățenii au trebuit s-o facă pentru a trimite candidați în fotoliul de membrii ai Parlamentului European s-a desfășurat pe data de 25 mai 2014. Atunci, deși cu un scor mai bun față de sufragiul trecut cu aproximativ 5%, s-au prezentat la urne doar 32,16%[14]. Din păcate, nici un județ nu a reușit să atragă la urne peste jumătate din cei cu drept de vot. Din nou, vorbim de o reprezentare precară și de o legitimitate redusă a membrilor care au obținut fotoliul de europarlamentar.

Urmează alegerile pentru Președintele României din 2014. În primul tur, pe 2 noiembrie 2014, s-au prezentat la urne 53,17%[15]. Chiar dacă s-au prezentat mai mulți cetățeni cu drept de vot la aceste alegeri, comparativ cu cele trecut, reprezintă un procent mai mic decât acelora din 2009. Pe fondul nemulțumirii intrării unui anumit candidat în turul II, s-a iscat un val masiv de revoltă generală, care a dus la o prezență de vot record al ultimului deceniu în România. Pe 16 noiembrie 2014, au venit la vot nu mai puțin de 64,10% dinre cetățeni[16]. În doar două județe prezența nu a trecut de 50%.

Doi ani mai târziu, pe 5 iunie 2016, au avut loc alegerile locale. După spiritul civic prezentat în urmă cu doi ani, am avut o prezență de doar 48,27%[17] (cu aproximativ 8% mai puțin decât la alegerile precedente din 2012). Atunci, municipiul București a reușit să obțină un procent de numai 33,09%. 23 de județe au reușit să treacă pragul de 50%.

Același, an – alte alegeri. De data aceasta, vorbim despre alegeri pentru legislativul 2016-2020, desfășurate pe data de 11 decembrie. Atunci, doar 39,49%[18] din totalul numărului de cetățeni cu drept de vot înscriși pe listele electorale s-au prezentat la vot. Aducem, din nou, problema legitimității parlamentului, dar și al executivului. Dezamăgirea față de clasa politică și-a spus din nou, cuvântul. În nici un județ al României nu s-a înregistrat o prezență mai mare de 50%.

În 2019, primele alegeri care s-au desfășurat au fost pentru europarlamentare. Deși procentul este net superior celor din 2014 ori 2009, pe 26 mai 2019 s-au prezentat la vot 49,02%[19]. Încă o dată, nu s-a putut obține nici măcar jumătate din cei înscriși pe listele elctorale. Deficitul democratic încă își spune cuvântul. Fără să mai sppun că, unul din puținele motive pentru care s-a înregistrat un procent bun (pentru România) se datorează faptului că alegerile au fost desfășurate concomitent cu Referendumul pe tema justiției – subiect delicat și important pentru societatea românească, care încă-și caută drumul în ceea ce privește democrația.

Tot în anul 2019, a avut loc primul tur al alegerilor pentru Președintele României. Se constată că în doar câteva luni, s-a înregistrat o pierdere de două procente față de alegerile europarlamentare, întrucât s-au prezentat la urne doar 47,66%[20] din totalul cetățenilor cu drept de vot din România. În mod paradoxal, societatea a acordat o importanță mai mare alegerilor pentru Parlamentul European față de alegerea Președintelui statului. De asemenea, este cea mai scăzută prezență a electoratului față de tipul acesta de alegeri. Urmează turul al doilea, unde s-a înregistrat un scor de 49,87%. Cu aproximativ 15 procente mai puțin decât alegerile precedente din 2014.

În anul 2020, datorită contextului, alegerile locale au fost amânate pentru toamnă, în locul sfârșitului primăverii. Doar 46,02% s-au prezentat național, la urne. Sub jumătate din alegători. Doar 17 județe au tecut acest prag psihologic. În capitala țării, București, s-au înregistrat doar 33,31% din cei cu drept de vot.

Au urmat alegerile pentru Camera Deputaților și Senat de ieri, 6 decembrie 2020, care a înregistrat cel mai mic scor obținut ca principiu al reprezentativității din ultimul deceniu. Mai puțin de o treime din alegătorii cu drept de vot au stat acasă, dând un vot de blam tuturor partidelor.

Așadar, avem de-a face cu patru tipuri de alegeri desfășurate în România în ultimul deceniu: cele locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale. Am decis să nu includ și referendumurile, decât pe cele care s-au desfășurat concomitent cu alegerile.

Pentru o scurtă recapitulare, avem desfășurate alegeri locale în anii 2012, 2016, respectiv anul acesta - 2020. În 2012, prezența a fost de 56,39%, iar în 2016 – 48,27%. Anul 2020 a adus la urne pentru acest tip de alegeri doar 46,02%. Se poate vedea că, de-alungul celor trei, cetățenii și-au pierdut interesul față de reprezentarea locală. În cadrul acestor alegeri, media este de 50,22% - exact la limita reprezentativității și legitimității instituțiilor locale din ultimul deceniu.

În ceea ce privește reprezentativitatea în Parlament a cetățenilor, deficitul este unul care nu poate fi sub nici o formă neglijat. Întrucât este o condiție necesară într-o democrație, media alegerilor desfășurate în 2012, 2016 și 2020 – este de 34,84%! Mai mică chiar decât media alegerilor pentru Parlamentul european – acolo unde se cunoaște faptul că lipsesc campaniile electorale în forță. Esența oricărei democrații este chiar principiul reprezentării, în baza căruia poporul este deținătorul puterii suverane. Ori, nu poate fi vorba de așa ceva dacă vorbim de Parlamentul ultimului deceniu. Aici, clientele politică este cea care primează, și nu meritocrația. Desigur, contextul politic nu este același pentru anii desfășurării acestui tip de alegere, însă procentul este obținut doar prin inerția cetățenilor de a merge la vot, căci instrumentele pe care partidele ar fi trebuit să le folosească înspre a îndemna alegătorii să se prezinte la urne au lipsit cu desăvârșire.

Același lucru este valabil și pentru reprezentarea cetățenilor în Parlamentul European, unde media celor trei aleeri desfășurate în 2009, 2014 și 2019 este de doar 36,13%! Fără a se acorda o importanță acestui tip de alegere, partidele politice au preferat să țină aproape sub anonimat candidații, care ne sunt prezentați, simplu, pe o listă.

Din punct de vedere procentual, alegerile pentru Președintele României sunt în vârful acestui clasament. Indiferent că vorbim de alegerile din 2009 ori 2014, prezența nu a scăzut niciodată sub 50%. Dacă vorbim însă, de cele mai recente alegeri, atunci vom constata că s-a înregistrat cea mai redusă prezență în cadrul unor alegeri din toată istoria României.

Dacă facem media participării la vot în ultimul deceniu, vom obține un procent aproximativ de 41%, procent care nu oferă o legitimitate reală aleșilor, procent care denotă lipsa de interes din partea cetățenilor față de treburile politice din țară și procent care arată, de fapt, realitatea din România. După treizeci de ani de la căderea comunismului, România și cetățenii ei sunt încă într-o tranziție continuă. Spiritul civic nu reușește să treacă de jumătate, iar motivele absenteismului de la vot cresc pe zi ce trece.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Știm că absenteismul se datorează fie îmbolnăvirii, fie ocupației pe care o au cetățenii, fie ignoranței, fie apatiei, fie dezamăgirii față de clasa politică, fie dezgustului față de măsurile pe care reprezentantul său le-a luat, fie lipsei de încredere în instituții.

Indiferent care ar fi motivul, un lucru este sigur – absenteismul afectează legitimitatea reprezentanților locali ori naționali. Democrația ar trebui să vină și cu responsabilități și îndatoriri – votul fiind una dintre acestea.

Din ce în ce mai puțini tineri (18-35 ani) se prezintă la urne – iar acest fapt trebuie să fie luat în considerare. Pe lângă motivele invocate mai sus, aici mai putem adăuga încă două – părăsirea țării în căutarea unui trai mai bun și comportamentul electoral imitat al părinților. Evident, tinerii trag învățăminte de la părinții lor. În mod general, un părinte lipsit de spirit civic va induce același lucru copilului. În momentul când acest va crește, îi va copia și comportamentul electoral. Pentru a întări aceste afirmații, vom lua drept exemplu ultimele alegeri desfășurate atât la alegerile locale, cât și cele parlamentare.

Într-o democrație precum Belgia, a cărei capitală găzduiește cele mai importante instituții ale Uniunii Europene, cu o calitate a vieții cu mult peste România, prezența la vot în ultimul deceniu nu a scăzut niciodată sub 87%[21].

Se pot face, de asmenea, și analize comparative între România și celelalte state din Uniunea Europeană care au adoptat un astfel de sistem de vot obligatoriu. Se pot aduce în discuție și protestele care au avut loc în fiecare stat, ori studii cu privre la libertatea de exprimare garantată.

Pentru a nu încărca articolul cu și mai multe analize și date, am decis să mă opresc aici. Așadar, ce credeți? Ar fi votul obligatoriu o soluție pentru problema absenteismului, ar spiritului civic redus, al clientelei politice, ori a lipsei de încredere față de insituțiile publice?

1] Robert Dahl, Democrația și criticii ei, Institutul European, 2002, p. 24